Eticheta:

ioana zaharia

Articole

Oameni drăguți, amabili și responsabili…sau nu

de Ioana Zaharia

București, sâmbătă, 7:20 dimineața. „Frig de crapă pietrele”, cum ar spune bunica. Dau muzica mai tare în căști de parcă m-ar încălzi cu ceva. Ajung la semafor. Nu e nimeni. E roșu. Mă uit în stânga. Nimic. Dreapta. Nimic. Dar aștept. Un bărbat trece pe lângă mine grăbit. Are gluga pe cap, dar l-am văzut cum s-a întors puțin să se uite în urmă. „Ciudato…”

Muzica îmi umple în continuare timpanele. Și se face verde. Dar înainte să trec, oricum mă uit în stânga și-n dreapta așa cum m-a învățat tata de când eram mică.

Știi trecerea aia mică de la mine, nu? Aproape de metrou.

Da.

Ieri când am trecut pe acolo era roșu. Când nu au mai trecut mașini, toată lumea a traversat, deși nu se făcuse verde. Lângă mine s-a oprit o bătrânică. Nu a trecut. Poate îi era teamă pentru că na…sigur mergea mai încet. Dar s-a uitat la mine și a zâmbit. De parcă îi părea bine că nu am trecut pe roșu doar pentru că era liber.

Când prietena mea mi-a povestit ieri treaba cu semaforul, m-am gândit la oi, la turmă.

Aștepți verdele la semafor? Nu te îmbluzești la metrou? Nu sufli în ceafa celui din fața ta când stai la coadă la Mega? De pe ce planetă vii?

Să fii civilizat e o alegere.

Dar de ce să fim amabili când e așa simplu să nu ne pese? Corect. E mai ușor să ocolești o mașină care vrea să iasă din parcare decât să o lași să iasă. Atâta chin. Și uneori celălalt șofer nici nu-ți mulțumește. Nesimțitul. Sigur e femeie. E mai ușor să treci pe lângă o bătrână care trage de o valiză grea pe scările de la metrou. Cine știe ce mai vrea de la tine după?! „Să țin ușa de la intrarea în bloc persoanei din spate? Ah, dar până vine… Mai are vreo 3 metri. Hai, lasă. Mă grăbesc.”

Și ce să mai? Dacă toți oamenii ar fi drăguți, amabili și responsabili, lumea n-ar fi decât o mare de oameni drăguți, amabili și responsabili care ar zâmbi ciudat la tine pe stradă. Înfiorător.

0 comentariu
Articole

„Rațiune și simțire” – raftul cu sertărașe

de Ioana Zaharia

În suflet am mai multe sertărașe. Fiecare sertăraș cu treaba lui. Am atâtea sertărașe încât am și uitat că unele din ele mai există.

Pe unele din ele le-am încuiat. Cheile le-am aruncat și negura timpului le-a înghițit. Sunt pe-acolo pe undeva, uitate, pierdute sub greutatea noilor sertare care tot vin și se așază peste ele. Dar nu contează, căci nu-i nevoie să ajung la ele. Dacă le-aș deschide constant, vibrațiile ar deranja turnulețul meu perfect de sertărașe, construit atent și minuțios de-a lungul anilor.

Dintre toate sertarele din stiva mea, unul e stricat. L-am încuiat, da. Dar refuză să stea închis. O imagine. Clic! Se deschide. O persoană. Clic! Se deschide. Un loc. Clic! O poză, o melodie, un gând, o amintire. Clic! Clic! Clic!

De fiecare dată îl închid conștiincioasă.

Nu pot să-l scot de acolo. E tocmai la fund.

De fiecare dată când se deschide, turnulețul se mai clatină puțin. Se ridică praful și în lumina lămpii care veghează asupra dulapului meu își fac de cap emoțiile după bunul plac.

De sus vine un curent de aer, îndeasă tot praful la loc în sertar și îl închide violent.

Și sertarul insistă. Și curentul insistă. Iar sertarul. Iar curentul.

E un du-te-vino constant, un meci de box din cauza nenorocitului de sertat stricat!

Și în final, cât de puternic să fie curentul să tot îngroape praful de fiecare dată?

În final, cât de puternică să fie rațiunea să tot îngroape simțul de fiecare dată?

0 comentariu
Articole

Supereroi

de Ioana Zaharia

Când eram mici toți voiam să fim supereroi. Unii voiau să zboare, alții să se cloneze, alții să se teleporteze. Eu voiam să am puterea să devin invizibilă. „Aș vrea să fiu invizibilă ca să pot să stau lângă oameni, să-i ascult și să-i observ, fără ca ei să știe că sunt acolo.”

La un moment dat, cineva mi-a spus că nu ar fi prea bine dacă aș fi invizibilă sau dacă aș putea să citesc gândurile celorlalți pentru că uneori e mai bine să nu știi tot ce le trece oamenilor prin minte sau tot ce fac și spun. „S-ar putea să nu îți placă să știi tot.”

Nu am înțeles eu atunci de ce. Mie mi se părea palpitant. Ce să nu-ți placă?

Doar că la un moment dat, inocența vârstei a început să pălească ușor, ușor, până a dispărut.

Am crescut. Am început să observ răutatea ce zace în om. Nu că răutatea n-ar fi existat și până atunci, dar ochii mei de copil nu o vedeau și sufletul nu o percepea.

Mai târziu, am început să mă uit în jur la oameni. Am văzut cât de ușor e să critici și să îți dai cu părerea în legătură cu lucruri care nu te privesc. Am înțeles de ce „s-ar putea să nu îți placă să știi tot.”

Mi-am dat seama că și eu îmi băgam uneori nasul unde nu-mi fierbea oala. Dar era treaba mea? Nu. Și-atunci?

Atunci am realizat că nu vreau să fiu așa. În mintea mea a încolțit gândul că aș putea să fac lucrurile altfel, că pot să-mi văd de treaba mea pentru că să-mi dau cu părerea a prost și mai ales să judec fără să am toate datele problemei nu mă ajută cu absolut nimic, nu mă face un om mai bun, ba din contră. Prin urmare nu vreau ca asta să-mi contureze personalitatea.

Mai fac asta? Da, uneori. Cred că ne e scris în ADN să facem treaba asta. Am întâlnit foarte puține persoane care își văd numai de ale lor. Dar încerc. E fain. Îți recomand.

Așa că dacă vreau să îmi dau cu părera, o să-ți spun și ție ce cred ca să nu fi tu nevoit să ai superputeri ca să mă înțelegi. Dacă ai urechi să auzi, răbdare să asculți și minte să-nțelegi, toate se rezolvă într-un fel sau altul.

Cât despre superputeri…încă mi-ar plăcea să știu ce e în mintea ta. Pentru că nu știu cum e pentru tine, dar eu mă întreb constant dacă și tu te gândești la asta la fel de mult ca mine. Și dacă da, mi-ar plăcea să știu dacă e de bine sau de rău. Ție nu ți-ar plăcea?

0 comentariu
Articole

CFR – feblețea săptămânală

de Ioana Zaharia

Cobor din taxi. Nici nu intru bine în gara micuță și jegoasă și aud: „Trenul IR, 1632 de la Brașov, Predeal, cu plecare în direcția Ploiești Vest, București Nord are o întârziere de aproximativ 70 de minute. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat.”

Mă gândesc o clipă dacă să alerg înapoi după taxi.

Trenul meu vine de la Brașov. Nu Sighetul Marmației, nu Beclean pe Someș sau alte locații exotice. Brașov. Asta înseamnă în jur de două ore și jumătate pe tot parcursul lui.

O sun pe bunica. Îi spun să nu își facă griji, dar mai am de stat în gară. Da, a văzut la știri aseară. Trenurile au întârzieri mari. Slavă Domnului că măcar anunțăm oamenii la știrile de la ora 5 că trenurile noastre au întârzieri de până la 300 de minute. Să știe să își facă provizii cât așteaptă. O carte, bateria încărcată la laptop și telefon și ceva de ronțăit, pentru că ce altceva poți să faci în gările noastre din provincie? Să te rogi eventual să nu se ia niciun om fără adăpost de tine pentru că i-ai ocupat locul din sala de așteptare.

Stau cinci minute să mă gândesc dacă am vreo alternativă ca să ajung totuși la București mai repede. Nu, nu am. Așa că ce să fac? Mă duc să ocup și eu locul vreunui om fără adăpost în sala de așteptare.

Mă îndrept spre scaune și primul lucru pe care îl verific e dacă scaunul e întreg. Pare curat. Mă așez. Peste puțin timp, mă mai ridic o dată să văd ce alte trenuri mai pleacă spre București și la ce ore. Știi sunetul ăla când dezlipești ceva de pe o suprafață? Jur, părea curat!

Merg la tabel să mă uit la program. Mă întorc, scot un șervețel umed și îmi șterg conștiincioasă scaunul pe care, după gândirea mea de cetățean umil care folosește serviciile CFR, nu ar fi trebuit să îl șterg eu. Ah, dar am uitat. Nu cred că ar trebui să comentez. Doar statul român mi-a asigurat transportul gratuit cu trenul pentru că sunt studentă. Nu cred că ar trebui să fiu nemulțumită…

Și apropo de gratuitate. „La 70 de minute întârziere e biletul gratuit, nu?” aud pe cineva, vorbind la telefon în timp ce se învârte prin sala de așteptare. Naivule. De unde vii tu? Într-o societate corectă, într-o țară civilizată precum a noastră  normal că biletul nu e gratuit în condițiile astea. Vrei să dea CFR faliment?

„Da, trenul meu are întârziere. Nici nu e plecat din Brașov” aud pe altcineva. Ah, păi așa se scuză. Nu știam că nu a plecat din Brașov. Nu are bietul tren cum să zboare până aici, nu?

În timp ce alții vorbesc de viteze de până la 300 km/h și de câteva minute întârziere per an, noi nu putem nici să visăm la așa ceva încă și vorbim, în schimb, de ANI de întârziere per…an. E hilar.

0 comentariu
Articole

Blana

de Ioana Zaharia

Îți povestesc ceva.

[…]

Tu la ce te-ai gândit?

Crezi că am vrut să spun asta? Dar poate eu am vrut să spun cealaltă, iar asta e doar viziunea ta asupra a ceea ce am spus eu. Așa-i, toți suntem buni la a ne da cu părerea.

Pentru mine și pentru tine e cam la fel, nu? Și eu și tu trăim același „ceva”. Același „ceva” cu alți oameni, alte locuri și alte timpuri. Sau cine știe? Poate același „ceva” cu aceiași oameni, aceleași locuri și aceleași timpuri. „Aceeași Mărie cu altă pălărie”, cum ar spune bunica.

Îmbrăcăm în cuvinte aceleași situații cu care ne confruntăm toți. Dar ne schimbăm blana precum lupul. Și o schimbăm atât de des. Cu fiecare discuție, blana noastră capătă nuanțe și nuanțe. Și uite-așa, acum e albă, acum e neagră, cu tine e albă, cu altul e neagră, în fața ta e albă, în spatele tău e neagră. Ah! Dar de unde schimbarea? Nu era aceeași blană? Bate lumina altfel, am înțeles. Bat privirile oamenilor altfel…vrei să spui. Nu? Dar eu știu că blana ta era așa când ne-am văzut. Am auzit că acum e altfel. Nu? Nu. Am înțeles eu prost. Sigur că nu astea au fost cuvintele.

Și porți blana, o dai jos, o iei pe cealaltă și iar o dai jos și o iei pe prima și tot așa și nu faci decât să naști…nu ură, că-i prea mult, dar ceva care aduce a trădare și lașitate, căci în față arăți asta și în spate pe cealaltă. Și întruna numai îndoieli și gânduri și „Cum a putut?” și „Nu pot să cred” și „Nu-mi mai trebuie” și „Nu mai vreau să aud.” Și totul doar pentru că ție nu ți-a plăcut să porți aceeași blană!  

0 comentariu
Articole

Bani

de Ioana Zaharia

Și apropo de bani. Aduc banii fericirea? Mă uit în jur. Și ce văd? Oameni care aleargă în disperare după bani, oameni deja înstăriți cărora tot nu le ajunge, oameni cărora le place opulența sau, și mai trist, oameni cărora le place să pară bogați.

Deschid Facebook-ul. Fotografii cu feluri de mâncare dintre cele mai exotice. Scroll. Fotografii cu produse de make-up de zici că mă uit într-un catalog. Scroll. Check-inuri de peste tot, doar, doar o să vadă lumea de-acasă pe unde ești. Popularitate și aprecieri. Aprecieri și popularitate. O mașină nouă, frumoasă, bună, dar modestă? Nu. Un BMW. Ce contează că e vechi? E BMW.

Dar paginile de socializare sunt cea mai mică problemă.

Dureros este că trăim într-o societate guvernată de ban.

„Mergi la facultatea asta, se câștigă bine după.

Dar nu îmi place.

Dar ce contează, vrei să mori de foame? Cum? Vrei să mergi la arte? Ce să faci acolo?”

Și aud tot mai des „îmbină utilul cu plăcutul, îmbină utilul cu plăcutul” și-mi spun în sinea mea că fericiți sunt cei care până la urmă reușesc să îmbine utilul cu plăcutul.

Dacă întrebi tinerii ce te-am întrebat eu pe tine, s-ar putea să îți dai seama cu trisețe că au dreptate când îți răspund că „da, banii aduc fericirea.” Și până la urmă…poți să-i condamni? Tot mereu bătuți la cap că trebuie să se zbată, să câștige bine, să ducă un trai bun, cum ar putea să gândească altfel? Pasiunile aproape că nu mai intră în ecuație.

Dar uite…ai văzut tu vreodată un om al străzii fericit? Dacă da, eu nu am văzut. Banii îți cumpără un acoperiș, banii îți cumpără sănătatea, banii îți cumpără mâncarea care e și ea uneori prea scumpă, banii îți asigură educația, contrar ideii că „învățământul e gratuit”. Nu este, hai să nu ne amăgim. Banii îți mai cumpără și câte-un loc de muncă din când în când.

Dar cel mai grav este că banii de foarte multe ori cumpără oamenii.

0 comentariu
Articole

Nimic ieșit din comun

de Ioana Zaharia

Sunt studentă. Și ca mulți alți studenți, mă întorc acasă regulat. Am început prin a mă întoarce acasă în fiecare săptămână. Familia mea se bucură de fiecare dată să mă vadă. Am auzit de multe ori diferite persoane spunându-le „nu vă obișnuiți, la fel a făcut și fata mea. Apoi a început să vină acasă mai rar, la două săptămâni, la o lună, la două.” După trei ani și jumătate încă merg acasă cel puțin o dată pe săptămână.

Și m-am întrebat de multe ori „Ce mă atrage acasă?”. „Orașul e mic, nu are nimic din ce are Bucureștiul”, spun unii. „Ce faci acasă? Eu m-am săturat să fiu numai pe drumuri”, spun alții. Dar orașul meu are ceva ce Bucureștiul nu are și nu va avea niciodată. Liniște. Pentru mine, capitala nu a însemnat niciodată altceva decât agitație, muncă, stres, aglomerație și oameni nervoși sau grăbiți. Așa că mereu m-am întors cu plăcere acasă. Nu e locul meu aici. Dar unde e locul meu, de fapt?

La 22 de ani simți că trebuie să îți iei viața în mâini și s-o apuci bine. Simți că fiecare alegere pe care o faci îți definește viitorul.

Mă gândesc la cum au decurs lucrurile până acum. Am terminat liceul – ca orice om normal, m-am înscris la facultate – ca orice om normal, încă puțin și mă voi trezi înscrisă la master – ca orice om normal. Hârtia. Hârtia e importantă. Orice ai face trebuie să ai hârtia, dovada că ai studii, dovada că nu ești prost. Într-o țară în care superficialitatea e pretutindeni și te înghite, asta e…ai nevoie de hârtie. Și după? După te muți…în chirie, unde altundeva? Te angajezi ca să îți permiți chiria, ca să faci experiență, ca să ai ce scrie în CV. Hârtia… Munca îți omoară pasiunea și nu o să ajungi decât un zombi, trăind pentru bani pentru că, ce să mai, parcă totul se rezumă la asta. Și ajungi exact ca oamenii pe care îi vezi în metrou, mici roboței care nu mai au timp de ei și de ceea ce iubesc.

În vâltoarea evenimentelor, stau câteodată să mă gândesc la cum ar decurge viața mea dacă aș face ceva altfel, dacă aș ieși din rândul lumii. Și îmi dau seama că viața e precum un joc în care ai o grămadă de scenarii posibile în funcție de alegerile pe care le faci.

0 comentariu
Articole

Robot într-o viață programată

de Ioana Zaharia

Aud mișcare în cameră și mi se face puțin frică pentru că am visat ceva urât. Dar îmi dau repede seama că e Teo care s-a întors din club, mă întorc pe cealaltă parte și adorm la loc.

Nu cred să fi trecut mai mult de un minut și mă trezește Bixby.

„It’s six o’clock!” Nu mai spune, Bixby…

Sâmbătă ora 6:00, 1 grad. Amân alarma 10 minute și mă întreb dacă Tufi se mai duce la cursul de drept pe care îl are de la 8. Mă uit spre ea. Nicio mișcare. „Nu prea cred.”

6:10. Mai amân 10 minute alarma, deși sunt destul de fresh și știu că doar lenea mă mai ține în pat.

6:20. Bine, mă trezesc. Nu o să mai am timp să mănânc și Ioana mă așteaptă jos peste fix o oră.

Îmi aduc aminte de Teo care a avut grijă să îmi spună înainte să se culce că „bă, vezi că e frig rău afară”.

7:20. Ies pe ușă. De fapt, e 7:22. Plec la cursul doamnei P, bombănind că trebuie să stau până sâmbătă în orașul ăsta mizer. E frig tare.

7:50. Ajung la facultate, mă așez în bancă și le aștept pe Ana, Teo și Alina.

8:10. Apare și doamna P.

Rezist 20 de minute. Cursul de TPT pare folositor. Chiar pare, dar îmi e prea somn și nu mă pot concentra. Ana desenează. Teo desenează. Alina încearcă să fie atentă.

Cursul trece greu, dar trece în cele din urmă și cum se anunță sfârșitul lui, mă ridic din bancă, îmi iau valiza și ies din sală cât de repede pot pentru că mă grăbesc să prind trenul spre casă.

Când m-am mutat în capitală acum trei ani și jumătate, mi se părea că toată lumea în jurul meu se grăbește. Toată lumea aleargă să prindă următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde. Toată lumea dă scroll pe Facebook sau, într-un caz mai fericit, pe vreun site de știri.

Sunt în metrou și mă uit la oamenii de pe scaunele din fața mea. Toți sunt cu telefoanele mobile în mână. Nu vreau să fiu la fel, așa că îmi pun telefonul în buzunar, dar tot îmi păstrez căștile în urechi pentru că altfel călătoria cu metroul ar fi de-a dreptul plictisitoare.

„Urmează stația Piața Victoriei, cu peronul pe partea dreaptă. Corespondență cu magistrala 1.”

Sunt în ultimul vagon ca să fiu mai aproape de scările care mă duc la următorul metrou și cum se deschid ușile, ies repede pentru că vreau să scap de aglomerație. Știu drumul ca-n palmă. Dacă închid ochii sunt aproape sigură că mă descurc să ajung de la facultate la gară. Și realizez că nu mi se mai pare că oamenii trec atât de repede pe lângă mine. Îmi dau seama cu tristețe că și eu alerg acum, cu ei, să prind următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde.

0 comentariu
Închide