Eticheta:

ioana zaharia

Articole

Cu pantalonii roz la dungă

de Ioana Zaharia

Prin geamul mic al băii de la parter aud sunetul apei împroșcate de trecerea nepăsătoare a mașinilor.

Las în coș pantalonii preferați și maieul și îmi văd mai departe de treabă.

Ultima dată când mai văzusem ploaia, tot pantalonii roz pudră îi purtasem. Dacă sunt aducători de vreme rea, măcar să știu – să-i port cu îndrăzneală când pământul e uscat și să nu-mi pese că nisipul săltat de picăturile de ploaie și de vânt îi vor urâți.

Dar ce vorbesc?

Nu m-ar privi cu toții brusc interesați? Nu m-ar încolți zâmbetele defăimătoare ale costumelor alb-negru?

Gândesc în profunzime.

Trec numai cinci secunde și concluzionez că e mai dificil să porți pantaloni roz când afară te înghite întunecimea, griul și tristețea.

Deci de-asta nu-ți iei pantaloni roz la-nmormântări. Cum ar fi s-apari la mort cu cel mai larg zâmbet pe chip, fericit neregizat și cu poftă de viață? Ironic.

Dar vezi tu?

În mijlocul unei intersecții pline de costume cenușii, fii pata de culoare despre care toți se întreabă cum de n-a pălit.

Și amintește-ți mereu: rozul e greșit doar la-nmormântări.

0 comentariu
Articole

A short story of Georgie’s high hopes murder

de Ioana Zaharia

Young Georgie walked that road many a time. He knew every root, bench and rusty piece of fence. He knew every bump and crack on that sidewalk well enough to get his eyes off the ground to watch the sunset as he paced and still not trip.

He’d never seen her. Not once.

He’d hoped to, but didn’t really know what would make a good greeting anyway.

That particular day felt different. Georgie’s mouth smelled of fresh bunch onion and he knew. He thought to himself:

‘Today is the day I meet her. Today is the day because my clothes are not ironed properly and my mouth smells of bunch onion.’

Billy Ray’s ‘achy breaky heart’ was filling up his ear drums when he decided to take those earbuds out and listen to the messed-up sounds of the noisy downtown.

What a day! It was not the sun that was bothering young Georgie, since it’s been encouragingly cloudy all day. In fact, those clouds were precisely what made Georgie put up his mind to that unfinished business he had been promising himself to attend to for weeks.

But the gloomy sky was far from sheltering the city from the cruel, sultry evening.

Thank God Georgie’s business downtown didn’t take too long.

Right after finishing it, instead of going straight home, our Georgie turned back a few steps and made his way through the entrance of the nearest market to buy a bottle of water.

He bought it, got out of the shop, drank a little and growled because the water was icy cold.

Then, just as he was putting the damn cold bottle of water in his backpack, he saw her.

She was walking down the sidewalk as he was walking upwards. His heart skipped a beat and young Georgie grasped the air a little harder.

He smiled his kindest smile, looked her directly in the eye and said:

‘Hey there!’

She shortly caught his eye, let no emotion reach young Georgie and coldly said:

‘Hello.’

Young Georgie’s smile faded away as he thought:

‘That might have been the most common encounter in my existence.’

‘Unreasonably and disappointingly common.’

‘How great a fool I was’, he would go on, pulling fantasies about her out of his stupid head.

So simple…

That God damn cold bottle of water in the midst of a sultry evening…a short story of Georgie’s high hopes murder.

0 comentariu
Poezie

I dreamt again of you last night

de Ioana Zaharia

I dreamt again of you last night.
Your face was tired, far from bright,
As if you knew the wrongs I felt,
And all the dreams with which I dealt.

Then morning came and here I lie.
My dream of you will slowly die,
And in my mind, I’ll only keep
The parts of it that cut in deep.

It seemed to me you were not sure:
Was I for real or just a lure?
Cuz’ every time I came around,
I was just trouble, nothing profound.

You tried to smile, but nonetheless,
Your heart still wanted to confess
How little love for me remained
Inside the heart that I betrayed.

‘No need to tell’, I rush to say.
Just keep your thoughts again today.
I’ll kiss your lips and hold you tight,
Promise I’ll do no wrong tonight.

0 comentariu
Articole

Rădăcinile stejarului

de Ioana Zaharia

Azi-noapte m-am privit pe mine dormind. Sub imperiul unei neliniști profunde și a fricii că m-aș putea trezi și privi în ochi, m-am dat jos de pe comodă și am plecat. Nu eram pregătită să-mi înfrunt nimicnicia din priviri, cu toate că ar fi fost potrivit, măcar puțin, să-mi zgudui din temelii existența. Ca s-o anim. În fine…

În holul de la intrare ceva este ciudat. Nu mă întâmpină covorul maro și ușa masivă, ci două oglinzi mari.

Lumina e difuză, dar ochii mi se obișnuiesc rapid.

Mă privesc pe rând în oglinzi.

La naiba cu asta, ceva este în neregulă.

În stânga, oglinda arată un hău negru îmbârligat în rădăcinile sucite ale unui stejar bătrân. În dreapta miroase a măr copt și este cald. Mă las dusă de val spre oglinda din dreapta și întind mâna, râvnind la liniștea pe care ți-o dau merele coapte și căldura unui șemineu pe timp de iarnă.

Și totuși…

Cu coada ochiului arunc o privire în direcția stejarului.

Una din rădăcini își croiește drum printre celelalte. E tânără și încă nu la fel de rigidă ca cele mai bătrâne. Dar faptul că poate să se încovoaie după cum dictează rădăcinile de-a pururi împietrite și cu neputință de strunit îi face viața grea.

Mă îndepărtez de mirosul de măr copt doar ca să cercetez puțin stejarul din stânga.

Dar cu cât mă apropii mai mult de oglindă, cu atât mai puțin seamănă stejarul cu arborele pe care îl știam și cu atât mai mult începe să aibă trăsături omenești. Și nu orice trăsături, ci chiar pe ale mele.

În jurul oglinzilor, fundalul începe să capete forme bizare, iar ochii mei încep să deslușească amintiri, închipuiri și fantezii, toate derulându-se pe scena minții mele cu o viteză năucitoare.

Hmm, nu mă mai gândisem de mult timp la grozăviile astea, iar imaginile pe care le vedeam nu făceau decât să repornească un motoraș uzat, pe care îl foloseam uneori la o capacitate mult prea mare pentru cât putea duce.

Și cu cât mintea se încălzea mai tare, mânată de gândurile tot mai insistente, cu atât mai clar vedeam cum rădăcinile stejarului se împletesc și se îmbârligă mai tare.

Iar în final, mintea mea sfârși asemeni dedesubturilor întunecate ale stejarului din oglindă – un ghem de gânduri care se-ncalecă unul pe altul, îndepărtându-mă de mirosul de măr copt și de căldura simțului.

 

(Fotografie preluată)

0 comentariu
Articole

La pas prin Gara de Nord

de Ioana Zaharia

Nu mai mersesem de mult pe jos până la gară. De vreo șapte ani. Acum că-i număr, îmi par o viață de om. Șapte ani m-au schimbat. Șapte ani au schimbat și Gara de Nord. Dar pe ea, în rău.

Nu am mai scris de mult un astfel de articol. Dar dezolarea locului mă face să-l scriu pe ăsta.

Intru în incintă literalmente prin dosul gării, locul prin care nu prea intră nimeni. Sau poate locul prin care nu prea mai intră nimeni? Asta ori pustietatea zonei se datorează orei târzii.

Din dosul gării până pe la jumătatea distanței dintre dos și capătul din față puteai acum șapte ani să te așezi leneș pe banda rulantă care te ducea în clădirea gării. Observ, nu cu mare uimire, că intrarea în coridorul cu benzi rulante este acum interzisă, închisă cu o plasă de fier ruginit și că, dincolo de gardul improvizat, un strat generos de praf și nisip acoperă benzile și mâna curentă a fiecăreia. O sticlă spartă zace pe jos lângă un ambalaj de plastic și câteva mucuri de țigară. O imagine moartă, ca desprinsă din filmele cu tentă post-apocaliptică.

Merg apăsat și-mi trag trolerul după mine din ce în ce mai greu, gândindu-mă că drumul ăsta din fundul gării până la casele de bilete părea mai scurt acum șapte ani. Cred că m-am dezobișnuit. Sau de vină e lipsa benzilor rulante. Sau am îmbătrânit.

Merg mult timp prin obscuritate și mă duce gândul la maidanul din romanul polițist pe care îl am în ghiozdan. Doar că acțiunea din roman se petrece imediat după Revoluție. În fine.

Până să ajung la lumină traversează prin fața mea un șobolan. Nu e prea mare, nu ca cei din Regie care fac pisicile de râs, dar nici sfrijit nu e. Mă mulțumesc să îl urmăresc cu privirea ca să mă asigur că nu se întoarce din drum și mă bucur că l-am observat de departe.

Când ajung în cele din urmă în raza becurilor, îmi dau seama că sunt atât de chioare încât le-ai putea chiar trece cu vederea. Unde-s becurile, încep să dau și de oameni. Unul mă privește lung, unul bea o bere pe bancă, iar altul își scuipă flegma pe jos după ce trece de mine. Mă scârbesc. Strâng din dinți și simt că mi se încordează fața. Marea Gară de Nord.

Trec pe lângă becuri care pâlpâie și pe lângă trenurile urâte, aceleași de când le știu.

Șapte ani și absolut totul este la fel cum era sau mai rău.

Ajunsă în forfota gării, mă uit pe panoul cu plecări. Linia trenului meu nu a fost afișată încă, așa că mă hotărăsc să merg la Subway – pentru un sandviș, o cafea și un fursec, de dragul vremurilor trecute.

0 comentariu
Poezie

Why look away?

de Ioana Zaharia

Why look away?, you think.
In thoughts and gin you sink,
Feeling that forceful beat
As if you’re just not over it.

Why look away?, he thinks.
A glass of wine he drinks,
While longing for her ghost
Because he swears she’s lost.

Why look away?, you shout.
I’m done with it, I’m out!
As if the look upon his face
Would surely make you lose your pace.

Why look away?, he screams
Out of that silent mouth of his.
As if it didn’t cross her mind
Her eyes are those I want to find!

Why look away?, you cry.
But you already know the lie.
It’s not that you no longer feel,
It’s just that you would like to heal.

To heal from words you never heard,
From thoughts he kept forever blurred,
From bitter tears you didn’t shed,
From love that he not once shared.

Why look away?, he then sighs.
But he already knows the lies.
She didn’t want him anyway,
But cared too much to simply say.

She’s surely well enough, he says.
To me, there’s little to no chance
She really turned away her face,
For reason I could steal her pace.

0 comentariu
Articole

The mud and the tall grass

de Ioana Zaharia

Every once in a while, I take a moment to write down some small article or poem in English. I take a moment to enjoy it and then I take a moment to think about it.

That’s simply because I love seeing emotions, ideas, knowledge and thought spreading so fast, running so wild, passing by the cultural and linguistic barriers, melting boundaries and bringing nations together.

I love seeing people from all over the world getting along and debating, sharing joy and suffering, making common cause, building bridges to fill the emptiness, giving a hand, offering a shoulder to cry on.

I love sharing the history and the beauties of my country to others.

I love sharing traditions.

I love listening to people trying to speak my language.

I love when they stumble while talking or remember some random word they once heard.

I love telling strangers what we eat on a Sunday afternoon and how we celebrate Christmas.

And I love hearing back from them.

I love all of that.

There’s this beauty of getting to know strangers and there’s even a greater beauty of seeing strangers becoming acquaintances and then acquaintances becoming friends. Because in the end, this is what everything comes down to.

Togetherness.

The sense of community.

Some may say there’s no way you can understand and be understood by a stranger as easily as you would understand and be understood by your own. That you could never feel at home next to an outsider.

To those people I dare say – peeps, let’s just agree to disagree.

If I shortly close my eyes, how come I see a world where people are good to each other? How come I see that our differences not only don’t hurt us or make us feel ashamed, but rather bond us even tighter? How come I see that everybody is treated fairly and equally? I don’t know. I can only assume that I was born too much of an optimistic.

Because if I shortly open my eyes, I can also see the hatred, the wars, the chains keeping us down, right where we were born, in the mud of selfishness and in the tall grass of ignorance where few…way too few get to grow feet long enough to stand and see from above a little more than just their small piece of world.

 

Fotografie preluată

1 comentariu
Articole

A venit toamna

de Ioana Zaharia

A venit toamna.

O simt în aer și în vânt.

Miroase a toamnă. Miroase a aer rece și vinete coapte.

Frunzele mor și pică. Se sfarmă sub cizmele monotone sau pier în covorul umed.

Frigul te ține mai mult dimineața în pat. La fel și bezna.

Cerul e mai sumbru. Ești și tu mai sumbru odată cu el? Poate că umerii îți atârnă puțin mai mult când mergi. Îți spui că-i de la hainele groase. Dar tu știi că nu-i așa.

Tu știi că-i, de fapt, de la amintirile pe care le dezgroapă vântul toamnei. Același pe care-l găsești vinovat și de părul zbârlit de pe brațe și ochii sticloși.

Dar așa e toamna. N-ai ce-i face.

E răceala după care tânjești.

E melancolia pe care o aștepți.

E gura de aer proaspăt a solitudinii care-ți face loc să gândești.

A venit toamna.

 

Fotografie preluată.

1 comentariu
Articole

Copilul care voia să alerge prin ploaie

de Ioana Zaharia

Afară ploua tare, tare de tot. Fulgerele spulberau cerul, tunetele cutremurau pământul, vântul răscolea copacii, iar apa care cădea neîncetat făcea să pară că norii s-au rupt iremediabil.

Aké privea de la fereastră cu un amestec inhibat de neliniște și fascinație. Fulgerele i se răsfrângeau în ochii mari, cristalini, tunetele îi despicau gândurile, vântul îi făcea părul să danseze de nebun, iar apa care cădea neîncetat îi mai spăla uneori chipul, când curenții aerului se-ndurau să i-o aducă mai aproape.

Nu alergase niciodată prin ploaie, așa că tot ce știa despre ea era ce auzise de la alții. De la mama lui care îi repeta prăpăstios că dacă iese pe vreme rea o să se-mbolnăvească și-o să moară de febră, de la bunica lui care-l speria că o să-l lovească trăsnetul, de la tatăl lui care se temea că ploaia le va lua casa și de la vecinul de peste gard care spunea întruna că furtunile o să-i omoare animalele.

Aké nu avea pe nimeni în jur care să-i spună cât de frumoasă putea fi ploaia.

Dar anii trecură pe furiș, iar Aké rămase curând singur pe lume.

Numai atunci se hotărî să iasă și să alerge prin ploaie.

Făcu febră, dar se-nsănătoși.

Trăsnetul lovi, dar nu pe el.

Acoperișul casei se strică, dar Aké îl repară cât ai clipi.

O găină sfârși înecată, dar Aké o tăie și își făcu de mâncare că tot i se golise cămara.

Și când văzu pe pielea lui că dracul nu-i așa de negru, Aké nu mai pierdu niciodată ocazia să alerge liber prin ploaie.

 

P.S. Ce zici? Ploaia ta care e?

 

Fotografie preluată.

0 comentariu
Articole

Coșmarul conștiinței încărcate

de Ioana Zaharia

Făcut-ai și greșit-ai, făcut-ai și greșit-ai din nou și tot așa până când conștiința amorțită se deșteptă și cu groază realiză ce făcu.

Te născusei om rău sau așa te făcuse soarta?

„Ce mai contează?”, întreabă dracul din tine – proiecția astrală a corpului tău pământesc, și el întinat și neîngrijit, îmbătrânit și îngreunat de o existență rușinoasă.

Prins în smârcurile conștiinței, acolo unde petecele de pământ nu sunt decât memoriile unei vieți păgâne și unde bălțile sunt lichidul arzător care-ți conduce nenorocirea prin vene, te-mpiedici și cazi și, uitându-te în urmă, vezi membrele tuturor celor pe care i-ai nesocotit în viață. Se târăsc, te-apucă de picioare și te trag sub pojghița lichidului verzui, de unde ei înșiși se uită la tine cu ochii holbați, ieșiți din orbitele unor chipuri albe, cadaverice.

Te zbați, dar știi că e-n zadar, așa că-ți faci curaj și tragi adânc în piept. Și-așa-ți găsești sfârșitul, sufocat în alcool și apăsat de conștiință.

Sufletul tău nu prinde aripi, căci n-are să se ducă-n sus. Ba chiar, desprins de trup, se scufundă mai repede decât materia. Se uită-n sus la tine și creionează trist o imagine lezată, mucegăită, pe care-o simte destrămându-se, transformându-se-n praf de stele, numai că unul murdar, jegos, de-a pururi întinat, mânjit amăgitor de speranța unei vieți mai pure.

 

(Fotografie preluată)

0 comentariu
Închide