În suflet am mai multe sertărașe. Fiecare sertăraș cu treaba lui. Am atâtea sertărașe încât am și uitat că unele din ele mai există.
Pe unele din ele le-am încuiat. Cheile le-am aruncat și negura timpului le-a înghițit. Sunt pe-acolo pe undeva, uitate, pierdute sub greutatea noilor sertare care tot vin și se așază peste ele. Dar nu contează, căci nu-i nevoie să ajung la ele. Dacă le-aș deschide constant, vibrațiile ar deranja turnulețul meu perfect de sertărașe, construit atent și minuțios de-a lungul anilor.
Dintre toate sertarele din stiva mea, unul e stricat. L-am încuiat, da. Dar refuză să stea închis. O imagine. Clic! Se deschide. O persoană. Clic! Se deschide. Un loc. Clic! O poză, o melodie, un gând, o amintire. Clic! Clic! Clic!
De fiecare dată îl închid conștiincioasă.
Nu pot să-l scot de acolo. E tocmai la fund.
De fiecare dată când se deschide, turnulețul se mai clatină puțin. Se ridică praful și în lumina lămpii care veghează asupra dulapului meu își fac de cap emoțiile după bunul plac.
De sus vine un curent de aer, îndeasă tot praful la loc în sertar și îl închide violent.
Și sertarul insistă. Și curentul insistă. Iar sertarul. Iar curentul.
E un du-te-vino constant, un meci de box din cauza nenorocitului de sertat stricat!
Și în final, cât de puternic să fie curentul să tot îngroape praful de fiecare dată?
În final, cât de puternică să fie rațiunea să tot îngroape simțul de fiecare dată?
