Eticheta:

articol ioana zaharia

Articole

Metaforă pentru Acasă

de Ioana Zaharia

În viața mea se așază praful purtat în stânga și-n dreapta pe străzile capitalei de cutiile prețioase pe patru roți.

Atunci îmi aduc aminte că aerul de-acasă mirosea altfel.

Atunci îmi aduc aminte de cireșul din fața casei pe care îl vedeam când deschideam fereastra camerei în fiecare dimineață.

Atunci îmi aduc aminte de muzica tatei ce răsuna în toată casa.

…de florile preferate ale mamei.

…de mâncarea bunicii.

… de sunetul pașilor lor pe scările fără balustradă care îmi spuneau dacă-i mama ori tata care coboară la cină.

…de felul cum se auzea ploaia pe acoperișul casei.

…de brazii bătrâni de peste drum.

…de pătura înspăimântător de groasă de omăt din timpul iernii.

…de aerul, mirosul și sufletul casei.

Și-acum, la final, îți spun așa: nu să-ți povestesc despre casa mea mi-am dorit, ci să te port pe aripi, mai departe sau mai aproape ca să te gândești numai puțin ce-o mai fi…pe-Acasă?

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Viața la 9 dimineața

de Ioana Zaharia

Zilele sunt mai scurte. În fiecare dimineață, e puțin mai întuneric decât cu o zi în urmă.
Nopțile sunt și ele mai scurte. Alarma aproape că nu-și mai are rostul, oricum creierul tău te trezește și în weekend la 6. Atunci deschizi ochii buimac, te uiți la always on să vezi cât e ceasul și în beția ta stai puțin să te gândești dacă trebuie să te ridici sau poți să dormi în continuare.

Weekendurile sunt și ele mai scurte. Și dragă cititorule, dacă tu ai ajuns pe platoul podișului și te-ai obișnuit, ei bine – eu mai am de urcat. Așa că zilele, nopțile și weekendurile mele continuă să se scurteze.
Și-apoi, cititorule, după cafeaua sau ceaiul de dimineață, pleci în aventura zilei tale.

Să nu pomenim, te rog, autobuzele și tramvaiele prinse în traficul infernal de la ora 8. Dacă ești puțin norocos, folosești și tu, ca mine, doar serviciile sfântului Metrorex și mergi cu „acele” metrouri de la 8 și jumătate dimineața, dorindu-ți în fiece zi să mergi cu „celelalte”. În mod încântător, stai pe peron în spatele celor care au ajuns mai devreme decât tine, ca la pâine, să apuci și tu să urci în trenul care vine. Și metroul e ca pâinea caldă după ce ai făcut foamea. În zadar aștepți următoarea serie de pâinici, tot aglomerație o să fie, tot oameni care te calcă în picioare să mai prindă și ei o pâinică sau măcar un covrig – jumătate de loc în tren, la marginea prăpastiei dintre metrou și peron.

După ce mai trec unele stații și se mai eliberează din pâinici, poți să te răsucești, să te uiți în jur. Metroul ar putea să aibă o hârtie, nu!, un „post it” în frunte care spune „vin cu corporatiști! Faceți loc, sunt mulți”. Așadar, revenind înăuntrul trenului, la tine care te uiți în jur, ce-ți văd ochii nu pare să fie mai mult decât un scenariu trist. Sunt atât de mulți oameni încât dacă te miști puțin, îl lovești pe celălalt, dacă îți miști capul, cineva îți înghite părul…în fine, ai înțeles ideea. Ești sardină, sarma, ce mai vrei tu.

Ei și ajungi la partea și mai tristă în care îi vezi pe toți, adormiți, cu căștile în urechi, cu nasul în ecranul telefonului – dacă au energie și spațiu pentru asta – și ghiozdanul în spate – o uniformă. Totul e uniform. Și tu ai uniformă. Și îți dai seama că ești și tu doar o piesă într-un puzzle mult mai mare, doar o furnică în mușuroi, ha!, îmi place aluzia la mușuroi, doar un val minuscul într-un ocean care se prelinge mai apoi de pe treptele stației de metrou până la ușile companiei. Și cu asta, cititorule, îți închei prima parte din zi, căci crede-mă, să ajungi la serviciu este o aventură. O rutină, negreșit, dar o aventură. 

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Impuls

de Ioana Zaharia

Dintre milioanele de lucruri pe care puteai să le spui, l-ai spus pe ăsta. Și apoi și pe celălalt și pe următorul.

N-a fost decât un impuls de parcă nu tu îți dictezi limba aia ascuțită, ci un omuleț rău și cu mintea-ngustă dinăntrul tău. Dracul de omuleț creează atâtea probleme pentru că apare de fiecare dată când se încing lucrurile, când ating apogeul, învăluindu-ți mintea într-o pânză densă din care spiritul rațional nu are scăpare.

Omulețul își scoate apoi mănușelele din ghiozdan și după ce aranjează textilul pe fiecare din degetele lui netrebnice, ia o funie și o găleată și scoate ca din puț tot amarul din suflet. Tu-l iei și-l verși repede, îl scuipi, aproape, atât de pasional și violent pentru că a avut dracul grijă să-ți țină mintea ocupată.

 Și ție ce altceva îți mai rămâne decât să împroști tot noroiul pe oricine-ți stă în cale pentru că rațiunea ta e oarbă, surdă și cum mai vrei tu, numai la-ndemână, nu.

Și-n tot timpul ăsta cât tu ești atât de grăbit să arunci găleți întregi de furie și jigniri asupra oamenilor, dracul stă acolo în tine, falnic, savurând un pahar de whiskey, tare precum ignoranța ta, delicios precum spectacolul la care dracul este acum martor. Ia loc pe fotoliu – drac rafinat ce e – și privește în continuare distrugerea, a ta și a oamenilor împroșcați cu noroi, și nu-și încape în piele de mândrie că te-a făcut să-ți pierzi controlul și de data asta.

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Ca să mă mai simt puțin copil

de Ioana Zaharia

Fără sarcasm de data asta. Fără umor negru, fără nemulțumiri mascate și ironii fine. În loc de asta – concretizarea simplă a unui gând comun: avem prostul obicei să nu ne bucurăm de prezent.

Nu sunt prima și cu siguranță nici ultima care aduce în discuție clasicul „vreau să fiu mare. Nu, e mai bine să fii mic.”

Punând în scenă clasicul de mai sus, s-a-ntâmplat să-mi vină în minte, oarecum morbid, imaginea unor oi vesele care urcă nepăsătoare pe un deal – un deal nu prea abrupt, că să fie urcușul mai ușor. Și urcă oile vesele până când ajung la prăpastie. Văd prăpastia, dar urcă în continuare și sfârșesc aruncându-se în gol, parcă voluntar.

Nu are legătură cu instinctul de turmă.

Cred că ai făcut legătura.

Încercând să îmbrac în cuvinte ideile, descopăr că nu-mi este deloc la îndemână.

Suntem construiți – sau mai bine spus învățați să ne gândim constant la viitor. Și da, ai putea să mă cauți și să-mi spui „nu, nu ai dreptate. Adulții se gândesc la viitor. Mulți dintre ei au grija zilei de mâine. Dar copiii? Cum se gândesc ei la viitor? Ei n-au nicio grijă.” Și eu am să-ți răspund „așa e, ai dreptate. Nu au griji. Dat de ce îi preocupă atât de mult <<vreau să fiu mare>>?”

M-am gândit și la câteva răspunsuri. „Sunt curioși” ar fi unul din ele. „Vor să fie ei cei care dictează regulile” ar fi altul.

Ceea ce este ciudat e că ajungi într-un punct al vieții tale în care îți dai seama că era pe bune. Era mai bine să fii mic. Și deși sună a discurs moralizator scris de o femeie în vârstă, te asigur că nu e cazul.

Mi se pare, totuși, un lanț logic de evenimente. Nu îl contest, nu am nimic împotriva lui, ba pot chiar să-l înțeleg.

Dar de ce obicei prost?

Săpând mai adânc, te confrunți cu întrebări la care s-ar putea să nu mai ai răspuns.

Desigur că te gândești la viitor ca să fii capabil să modelezi prezentul. Trebuie să ajungi și tu undeva, cândva. Dar nu e numai asta.

Oamenii pot trăi mult și bine în fanteziile sau coșmarurile care iau formă în mintea lor. Și-atunci…poate că nu uită de prezent. E fantezist să afirmi așa ceva. Dar pierd secvențe din prezent, orbiți de un viitor nesigur, roz sau negru care de cele mai multe ori nu le aduce niciun beneficiu. Planuri irealizabile, frici neîntemeiate și așa mai departe.

Poți să te lauzi că tu te bucuri de prezent. Că tu trăiești clipa! Bine. Dar mai gândește-te puțin și sunt sigură că o să descoperi. Și tu ai ratat ceva, ai scăpat din vedere ceva care poate era mai important decât gândurile irelevante despre viitor sau și mai rău…despre trecut.

Aș vrea să-ți știu părerea de vreme ce tu o știi de-acum pe-a mea.

P.S. Am scris textul frumos, cu o cariocă, probabil doar ca să mă mai simt puțin copil. Probabil.

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

De vorbă cu tehnologia

de Ioana Zaharia

„Încotro, domnișoară?”

„Undeva unde-i cald.”

„De ce, domnișoară?”

„Ca să nu mai simt…”

„Ce…domnișoară?”

„Oamenii ăștia de pe lângă mine! Am înghețat.”

„Ignorați-i, domnișoară.”

„Aș fi la fel ca ei.”

„Ei… domnișoară?”

„Animalele astea cu chip de om. Orbi care nu înțeleg ce li se întâmplă! Își spun vaci, boi și măgari, dar vacile, boii și măgarii sunt mai puri decât ei din orice unghi te-ai uita. Mai puri, mai adevărați, mai calzi. Animalele sunt mai oameni decât oamenii! Hah! Nu sunt nebună. Nu, nu.”

„Am ajuns, domnișoară.”

„Unde?”

„Undeva unde-i cald, domnișoară.”

„Mai mergi.”

„Desigur, domnișoară.”

„De ce te-au programat să fii atât de politicos? Ei nu sunt nici pe departe atât de atenți.”

„Nu aș putea spune, domnișoară.”

„Până și roboții sunt mai oameni decât oamenii. Nu înțeleg…”

„Ce anume, domnișoară?”

„Cum să ai inteligența să creezi mașinării ca tine când tu, ca om, regresezi?! E un paradox. Haha, da…paradox.”

„Mă tem că nu înțeleg, domnișoară.”

„Mai au de lucrat și la tine.”

„Cu siguranță mereu se vor găsi îmbunătățiri…”

„Domnișoară. Da, știu. Dar, da…ai dreptate. Îmbunătățiri. Atât de preocupați să fie totul mai bine încât uităm să fim oameni. Atât de preocupați să avansăm încât uităm să ne dezvoltăm pe noi. O să ajungem noi înșine niște roboți – dacă n-am ajuns deja – și o să ne dorim să fim vacile, boii și măgarii. Dacă nu știi cum să faci lumea asta și mai tehnologizată, stai acasă și așteaptă să-ți ia un robot locul. Dacă știi, o să ajungi doar un instrument într-o lume care se vrea a fi mai bună, dar care e, de fapt, mai insipidă pe zi ce trece.”

„Tehnologia este bună, domnișoară.”

„Așa e, dar până când va fi bună? Va fi omul atât de inteligent încât să știe când să se oprească?”

„Nu știu răspunsul la această întrebare, domnișoară.”

„Normal că nu. Roboți filosofi încă nu au programat. Dar când o vor face…își vor pune ștreangul de gât singuri.”   

0 comentariu
Articole

Oamenii sunt ca mâncarea

de Ioana Zaharia

Oamenii sunt ca mâncarea.

Ce vreau să spun?

Păi, exact cum mănânci mâncare sănătoasă sau nesănătoasă, la fel te înconjori cu oameni care îți fac bine sau rău. Oamenii sunt energie. Și normal că ea poate fi pozitivă sau negativă. Gândește-te de câte ori ai privit o persoană și te-ai deconectat de la ce îți spunea, imaginându-ți că materia pe care o emana se lipea de tine precum nisipul de pielea umedă. Îți venea să te scuturi, să te ștergi. Și când te hotărai să te întorci la materia pe care o scotea pe gură, nu mai înțelegeai nimic oricum…era prea târziu, dar dădeai din cap și zâmbeai respectuos.

Îmi e silă de prefăcătoria asta și încerc să mă lepăd de ea. Sper că mă înțelegi. Nu e răuatate, e doar o formă de egoism necesar care duce la o existență mai simplă și mai pură.

Așa…și acum să revin la mâncare. Păi, ia fă un exercițiu ”de imagine” și compară. Un fruct e ceva bun. Din toate puntele de vedere, nu? E bun? E sănatos? Da. O prăjitură cu glazură și cremă și sirop și alte alea…îți plac dulciurile, nu? E bună. Dar nu e sănătoasă. Vezi, ai grijă să mănânci mai degrabă fructul.

Și sigur că există și toate felurile alea de mâncare de nu îți plac deloc, știu, am și eu o grămadă. De alea nici nu vrei să auzi. Dar și ele pot fi sănătoase sau nu. Deci ai grijă. Poate vrei să încerci niște conopidă data viitoare.

Și vezi tu, n-am dreptate? Că oamenii sunt precum mâncarea? Dacă faci pe fițosul și îți iei curcan în loc de pui și somon în loc de macrou, de ce nu cauți calitatea și în altă parte? Rămâi așa…pe jumătate fițos.

Ei, hai, nu te supăra acum. Sunt sinceră cu tine.

Așa, fițele. Păi, dragule, dacă ești pretențios, fii pretențios până la capăt. Decât să zâmbești respectuos și să înghiți în sec, așteptând să ”termine asta odată ce are de zis” nu e mai bine să eviți situația neplăcută cu totul? Ce ți-e și cu calitatea…e greu să o regăsești. În mâncare, în haine, în oameni. Nu contează, nu? E greu de găsit. Și trebuie să plătești pentru ea.

Ce zici? Să o cauți până o găsești? Da, așa ar trebui. Da-i tare complicat. Mult mai ușor în schimb e să te mulțumești cu puțin.

0 comentariu
Articole

CFR – partea a II-a

de Ioana Zaharia

Sunt în tren şi staţionăm în Chitila de jumătate de oră. „Sunt probleme mai în faţă.” Împart holul mic de la capătul vagonului cu alte 7-8 persoane. Nu au mai fost locuri aşa că stăm în picioare. Trenul merge la Sibiu şi are 3 vagoane. Sibiu. 3 vagoane. Am menţionat că pleacă din Bucureşti? Nu cred. Dar ce conteaza? Pe culoar, pe hol, pe tren, sub tren, nu are importanţă, găseşti tu un loc.

Aflăm că nu avem curent. Mă aşez pe treptele de lângă uşă pentru că picioarele şi mijlocul mă dor deja de prea mult timp, îmi scot caietul şi încep să scriu. Am loc bun lângă uşă. Îmi pare rău de cei care stau mai aproape de toaletă. Dovada că aproape mereu se poate mai rău.

Uşile trenului sunt deschise de ambele părţi. Toată lumea vrea ca aerul puturos şi căldura să dispară. Vrem curent, vrem aer. Curând începe şi ploaia. Recunosc, şezutul pe treptele de la uşa vagonului are farmecul lui.

Două linii mai la stânga apare alt tren CFR. Are şi el aceaaşi soartă. Vine naşul. Mai bine nu venea. „Dom’le, da’ mai plecăm şi noi de-aici?!”, îl aud pe unul din domnii de lângă toaletă. „Domnule, nu e vina mea.” Au fost furtuni mari mai în faţă şi trebuie să repare nişte „fire”.

Stau cuminte pe treapta mea şi mă gândesc. Iarna avem întârzieri din cauza zăpezilor. Vara avem întârzieri din cauza furtunilor. Sperăm ca pe viitor să nu avem întârzieri pentru că ne-au furat elefanţii şinele sau pentru că s-a rupt ştergătorul locomotivei şi nu mai vede trenul pe unde să meargă. Nu ştiu! Zic şi eu, tot ce-i posibil.

În stânga mai apare un tren. Dacă mai vin multe nu o să mai avem loc în gară. Am bilet în primul rând aşa că arunc o privire. Trenul e de culoarea ruginei, ceea ce îl face să pară şi mai ponosit decât e. Văd oameni stând la fel ca mine, pe treptele de la uşă şi mai văd oameni cu feţe lungi şi triste, stând cu coatele ieşite pe ferestrele de pe coridoarele vagoanelor. Mulţi oameni cu feţe lungi şi triste. Le e cald şi sunt obosiţi. Poate că nici ei nu au bilet cu loc. Pe fundal îl aud pe domnul de lângă toaletă. „Mai ziceţi că de ce pleacă tinerii. Păi unde să stea în ţara asta de căcat?!” Pare foarte iritat. Ca noi toţi de altfel – mica familie de la capătul din faţă al vagonului 3. Ascultând comentariile domnului şi privind în continuare oamenii cu coatele pe fereastră, mă simt ca într-o ţară subdezvoltată unde nu numai că economia şi politica merg prost, ci şi caracterul omului lasă de dorit. Mi se face puţin ruşine, deşi nu ştiu cu exactitate de ce. Trebuie să fi fost cumulul de factori din jur, de la faptul că stăteam pe jos pe holul cu toaleta din tren, până la coatele oamenilor şi vocabularul vulgar, generat de nervi şi nemulţumire profundă.

Am stat în Chitila 45 de minute. Dar cred că se putea şi mai rău.

0 comentariu
Articole

Făină, ulei și încă un leu

de Ioana Zaharia

Zilnic, pe sticla în care te pierzi de când te trezești până adormi vezi oameni proști. Oamenii strigă la tine „Mănâncă-ne!” și tu îi mănânci, căci ți-e foame.

Zilnic, pe sticla în care te pierzi de dimineața până seara vezi oameni ignoranți. Oamenii strigă la tine „Bea-ne!” și tu îi bei, căci ți-e sete.

Zilnic, pe sticla în care te pierzi de la răsărit până la apus vezi hoți, corupți și mincinoși care-ți zâmbesc frumos și pretind un loc în casa ta, la masa ta, între rudele și prietenii tăi. Și tu li-l oferi.

Hoții, corupții și mincinoșii sunt acum prietenii tăi. Te ascultă, îți mai pun puțină făină și ulei în mâncare, îți mai dau câte un leu…

Și tu, sărac fiind, le mănânci din palmă. Nu, nu sărac la propriu. Sărac la minte. Le ciuguli din palmă ca găinile.

După ce trece puțin timp, vreme în care v-ați împrietenit mai bine, începi să te superi că hoții, corupții și mincinoșii se distanțează. Încep să-și vadă de-ale lor. Ups. Ai devenit cantitate neglijabilă.

Pe sticla în care te pierzi zilnic îi vezi și te enervează. Îți crește tensiunea și mai iei o pastilă. Dar ce să-ți fac? I-ai mâncat. I-ai băut. I-ai primit în casa ta. Da, da, știu că erau frumoși, darnici și zâmbăreți și că acum te-au uitat tocmai pe tine fără de care nu ar apărea acum pe sticlă zilnic. Ei, dar banul și puterea schimbă omul. Asta…sau oricum erau toți doar niște prefăcuți.

„Ne-ai mâncat și ne-ai băut, acum înghite-ne!” spun ei.

GREȘIT!

0 comentariu
Articole

Binele și Răul

de Ioana Zaharia

Într-o zi, Binele și Răul stăteau de vorbă pe o bancă, sub un copac în mijlocul nicăieriului.

Ce faci?, îl întreabă Binele pe Rău.

Dumnezeule! Cum să mă-ntrebi așa ceva?! Nu vezi că toate mi-au mers pe dos azi? Cum să mă mai întrebi așa de simplu și inocent ce fac, de vreme ce știi bine că-mi merge rău! Auzi…ce fac!, pufni Răul.

Binele își încrucișă picioarele și începu să le legene ușor, privind în jos spre firele de iarbă. Prietenul lui nu era binedispus astăzi, ca mai mereu de altfel, și nu voia să mai contribuie și el la nefericirea lui. Așa că tăcu.

După un timp, însă, îl auzi pe Rău:

Tu ce faci?

Fericit că prietenul lui avusese amabilitatea să-i întoarcă întrebarea, fața Binelui se lumină și acesta începu să povestească, zâmbind:

Păi să vezi…am avut o zi minunată!

Te-ascult, spuse Răul plictisit, uitându-se în cealaltă direcție.

Azi am trecut pe lângă un bătrân care vindea flori ca să strângă și el de-o pâine. Și m-am gândit că pentru mine nu contează așa mult un bănuț, dar poate pentru el o să conteze. Așa că am cumpărat flori de la el.

Și ce-ai făcut cu ele?

Păi…n-am ajuns acasă azi ca să le pun în apă și s-au cam ofilit până te-am întâlnit, dar cred că își vor reveni dacă ai grijă să le pui în vază când ajungi acasă. Poftim! Sunt pentru tine!

Ce să fac eu cu ele?! Aoleu…mai sunt și urâte. Ia-le înapoi că nu mă car cu ele pân’ acasă!

Cu brațele întinse către Rău, Binele se întristă puțin, dar se gândi repede la bunica lui care sigur o să primească florile cu drag. Tot răul spre bine. O s-o bucure măcar pe bunica lui.

Așa era prietenul lui, mai dintr-o bucată. Dar nu se supăra pe el și încerca mereu să-l înțeleagă. Cine știe de ce făcea de fiecare dată una sau alta? Le aveau fiecare pe ale lor.

Hai, mai zi-mi că-s curios. Ce-ai mai făcut azi?, întrebă Răul numaidecât.

Așa..păi m-am mai plimbat puțin cu florile după mine prin târg până am dat de un copil amărât care cerșea.

Și?

Și m-am gândit că aș putea să dau iama până la cea mai apropiată brutărie și să cumpăr ceva cald pentru el.

Alți bani, altă distracție…, spuse Răul, dându-și ochii peste cap.

Binele îl ignoră și continuă:

Și m-am dus și am cumpărat o pâinică și o brânzoaică, mi-am luat și eu un covrigel și m-am întors la copil.

Și?

A mușcat repede din brânzoaică, s-a murdărit pe față de zahăr pudră și mi-a mulțumit printre îmbucături. M-a bucurat mult bucuria lui.

Dar ceva pentru tine?!, spuse Răul, apucându-l pe Bine de guler. Ceva pentru tine ai făcut și tu?!

Ah…păi n-am avut nevoie de nimic.

Nici de haine noi? Uite și tu ce vechituri porți! De-aia te crede toată lumea un prostovan și un amărât! De-aia nu vrea nimeni să stea cu tine!

Dar am prietenii mei. Nu sunt prea mulți…dar sunt prietenii mei. Și te am pe tine. Doar știi că noi doi n-o să ne despărțim niciodată. Chiar m-am întâlnit cu un prieten vechi azi. Nu credeam că o să mă recunoască, dar a făcut-o până la urmă, spuse Binele fericit.

Vezi, amice? Dacă ai mai învăța câte ceva de la mine, nu ai mai avea asemenea îndoieli. Pe mine mă cunoaște toată lumea. Oriunde mă duc, oamenii mă recunosc…cei care mă plac și cei care nu mă plac, deopotrivă. Pun pariu că dacă mergem undeva împreună, pe mine mă obsevă primul și-abia apoi pe tine. Nu vezi că peste tot lumea vorbește mai degrabă despre mine decât despre tine? Și nu știu cum se face, spuse Răul șarmant, că eu sunt cel care rămâne în mintea și-n sufletul oamenilor mai multă vreme decât tine.

Așa e…, spuse Binele trist. Presupun că…pur și simplu ești mai popular decât mine. Dar am văzut că oamenii se bucură mai mult când le sunt eu aproape. Așa că o să mă mulțumesc eu cu prezentul și-ți las ție amintirile, spuse Binele vesel.

Cum zici tu…, spuse Răul, dându-se jos de pe bancă și pierzându-se în zare, lăsându-l pe Bine singur cu florile lui.

0 comentariu
Articole

Drumurile noastre toate

de Ioana Zaharia

Zilele trecute am vizitat o cetate. Fără nume pentru că nu fac nici reclama, nu sunt nici agenție de turism. Încântată că mai bifez încă o construcție veche de secole de pe teritoriul țării mele, ajung într-o zi însorită de duminică în fața zidurilor impunătoare, roase de vreme, despre care citisem cu entuziasm că adăpostesc zeci de camere. Îmi plănuisem amănunțit drumul până acolo tocmai ca să prind schimbul gărzilor despre care aflasem că sunt ca scoși din cărțile de istorie, îmbrăcați așa cum vedem în filmele cu tematică medievală. Sau pe-acolo.

În drumul meu spre cetate, mersesem cu mașina pe una din cele câteva autostrăzi pe care aproape că poți să le numeri pe degetele de la o mână. Dar desigur nu o autostradă cu patru benzi pe sens și asfalt ca-n palmă cum sugerează numele. Ca să-l citez pe prietenul meu „un DN cu altfel de marcaje.”

Dar să trecem, totuși, peste gropile de pe autostradă care sunt irelevante, căci până la urmă ce contează mai mult?! Să oferi românului atracții turistice sau drumuri să ajungă până la ele? Atracțiile, evident! Dacă te deranjează drumul, data viitoare iei elicopterul.

Ajung la intrare, mulțumesc respectuos doamnei care îmi întinde biletul cu reducere de student și intru cu așteptări mari. Judecând după vechimea cetății, mă gândesc la ce aș putea să văd: temnițe, instrumente de tortură, camere cu podea de piatră, jilțuri etc.

În curtea interioară mă uit roată și văd multe uși pe care scrie Acces interzis, Acces interzis.

Acces interzis, acces interzis, bine, bine, dar unde nu e interzis? În curte, da.

Dar desigur, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru cele 3 camere pe care le-am văzut în afara muzeului care îmi prezenta în vitrine șterse de praf arme, vase, icoane, vase, bani și iar vase. Dintre cele 3 camere, 2 arătau mai bine decât casa mea, cu mobilă mai bine întreținută și mai strălucitoare decât cea din secolul ăsta și cu podele de…gresie? – cu siguranță nu ceva ce părea vechi de sute de ani. Cealaltă semăna cu un beci. Poate acolo era temnița.

Sigur, poate nu am găsit eu toate celelalte camere. Și de ce oare accesul interzis? Poate pentru că nu a interesat pe nimeni să recondiționeze la fel de bine și restul construcției cum au recondiționat cele câteva săli pe care le-am găsit eu. Aștept cu nerăbdare să revin. Poate atunci le vor fi pregătit pentru vizitare, cu parchet pe jos și televizoare LCD.

Ah, dar am menționat biserica absolut încântătoare de vizavi de cetate? Sunt sigură că nu ai cum să treci pe lângă ea, căci cât de chior ai fi, tot o să te izbească bogăția pe care o emană prin toți porii. Cum rămâne cu pioșenia și simplitatea? Așa-i, dacă nu construim biserici mari și aurite nu ne vede Dumnezeu de sus. Și-apoi…așa suntem siguri că bisericile noastre nu vor avea soarta pe care a avut-o Notre Dame, nu? Aurul nu arde.

Cheers!

0 comentariu
Închide