Zilele sunt mai scurte. În fiecare dimineață, e puțin mai întuneric decât cu o zi în urmă.
Nopțile sunt și ele mai scurte. Alarma aproape că nu-și mai are rostul, oricum creierul tău te trezește și în weekend la 6. Atunci deschizi ochii buimac, te uiți la always on să vezi cât e ceasul și în beția ta stai puțin să te gândești dacă trebuie să te ridici sau poți să dormi în continuare.
Weekendurile sunt și ele mai scurte. Și dragă cititorule, dacă tu ai ajuns pe platoul podișului și te-ai obișnuit, ei bine – eu mai am de urcat. Așa că zilele, nopțile și weekendurile mele continuă să se scurteze.
Și-apoi, cititorule, după cafeaua sau ceaiul de dimineață, pleci în aventura zilei tale.
Să nu pomenim, te rog, autobuzele și tramvaiele prinse în traficul infernal de la ora 8. Dacă ești puțin norocos, folosești și tu, ca mine, doar serviciile sfântului Metrorex și mergi cu „acele” metrouri de la 8 și jumătate dimineața, dorindu-ți în fiece zi să mergi cu „celelalte”. În mod încântător, stai pe peron în spatele celor care au ajuns mai devreme decât tine, ca la pâine, să apuci și tu să urci în trenul care vine. Și metroul e ca pâinea caldă după ce ai făcut foamea. În zadar aștepți următoarea serie de pâinici, tot aglomerație o să fie, tot oameni care te calcă în picioare să mai prindă și ei o pâinică sau măcar un covrig – jumătate de loc în tren, la marginea prăpastiei dintre metrou și peron.
După ce mai trec unele stații și se mai eliberează din pâinici, poți să te răsucești, să te uiți în jur. Metroul ar putea să aibă o hârtie, nu!, un „post it” în frunte care spune „vin cu corporatiști! Faceți loc, sunt mulți”. Așadar, revenind înăuntrul trenului, la tine care te uiți în jur, ce-ți văd ochii nu pare să fie mai mult decât un scenariu trist. Sunt atât de mulți oameni încât dacă te miști puțin, îl lovești pe celălalt, dacă îți miști capul, cineva îți înghite părul…în fine, ai înțeles ideea. Ești sardină, sarma, ce mai vrei tu.
Ei și ajungi la partea și mai tristă în care îi vezi pe toți, adormiți, cu căștile în urechi, cu nasul în ecranul telefonului – dacă au energie și spațiu pentru asta – și ghiozdanul în spate – o uniformă. Totul e uniform. Și tu ai uniformă. Și îți dai seama că ești și tu doar o piesă într-un puzzle mult mai mare, doar o furnică în mușuroi, ha!, îmi place aluzia la mușuroi, doar un val minuscul într-un ocean care se prelinge mai apoi de pe treptele stației de metrou până la ușile companiei. Și cu asta, cititorule, îți închei prima parte din zi, căci crede-mă, să ajungi la serviciu este o aventură. O rutină, negreșit, dar o aventură.
Fotografie preluată
