Eticheta:

articol ioana zaharia

Articole

Leagănul vârstelor

de Ioana Zaharia

Să vorbim despre societate. Ce spui? Societate? A…păi despre societate poți să vorbești până mori și să nu termini. Din sicriu de-acolo tot o să mai ridici mustrător un deget și-o să-mi spui că „pă vremea mea” nu era așa și pe dincolo, că oamenii erau mai nu știu cum și viața era mai roz și copiii erau mai copii și iarba era mai verde și ursul mergea mai altfel, de obicei mai prin pădure și nu prin curțile oamenilor etc. etc.

Însă chiar cu toate fețele societății ăsteia pe care o găsești pe buzele tuturor, dacă te oprești la partea cu oamenii, s-ar putea să nu ajungi totuși până la scena cu sicriul.

Ia zi băi bătrânule de 25 de ani, „pă vremea ta” cum era? Toceai teneșii-n talpă de la alergat și bătut mingea-n fața curții, mâncai salam săsesc pe pâine, îți luai vafă la 5000 și mai beai câte-un Frutti Fresh în sticluță de 250 ml. Rupeai paletele de badminton, că erau d-alea de unică folosință, mai spărgeai câte-un geam de la vreo mașină și fugeai repede să nu se prindă nimeni c-ai fost tu. Te jucai acolo fotbal de dimineață până seara, fată, băiat, nu conta și preferai să mai ții puțin până să te duci la baie că…”nu mă mai lasă să ies după”. Începea să se întunece, îi auzeai pe ai tăi că te strigă din pragul ușii sau de la poartă și le strigai și tu înapoi că mai stai „un pic”.

Din ăsta ești și tu, bătrânule?

Ei și ia zi, că tu nu stăteai așa ca „ăștia mici de-acu’ ” numai cu nasu-n ecrane, că aveai prieteni pe bune, nu doar virtuali, că erai mai dezghețat că doar socializai mai mult pe viu decât în online și că per total – ce să mai?! – săracii copii bogați, cam așa. Săraca generație nouă că s-au născut toți oropsiții ăștia cu smartphone-urile în mână și că nu mai au copilăria pe care ai avut-o tu.

Auzi tu, ăsta de 25 de ani? Da’ pe la petreceri cum e? A, păi, nu știu. Mergi în club, îți bubuie creierul de la chestia aia pe care o numești – cum? – muzică, nu te-nțelegi cu nimeni de la volumul disperat să-ți umple și ultimul gol din stomac și bei și tu acolo, țipi cu mulțimea și cam asta-i tot. Ajungi acasă spre dimineață, îți țiuie urechile până adormi și te trezești peste câteva ore cu o durere de cap soră cu volumul și shot-urile de-azi-noapte. Tari rău toate.

Păi ăștia mai mari – așa cam de 50 – ar fi oripilați. Ce?! Aia e muzică? Ăla e zgomot! Păi cum dansam noi…”pă vremea noastră” era frumos rău.

Ia zi, bătrâne, te-ai prins?

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Păstrând distanța socială

de Ioana Zaharia

N-am mai fost niciodată atât de singuri și totuși atât de uniți. Haideți, românașilor, că trecem noi și peste asta! „We’re all in this together” – cum ar spune americanul – în fața acestui „inamic invizibil” ca să citez pe mai departe aceeași nație.


Purtăm mască, stăm la 2 metri unul de altul, ne perindăm cu declarația în buzunar, frumos, elegant.
Toate ca toate, da’…ne-a cam ajuns singurătatea, eh? Asta și…s-a încălzit afară. Și ne-am săturat să încercăm rețete de pâine fără drojdie.


Așa ca am devenit și noi în sfârșit uniți. Întru totul și de-adevăratelea. Uniți pe banca din fața scării sau în parcarea din spatele blocului. Punem de câte-o nuntă ici-colo că sigur se întâmplă să fim mai mulți decât prevede legea. Băgăm și niște muzică să urle „blană” în difuzoarele bătrânului „bemveu”.


Dar vă rog, glumesc, nu mi-o luați în nume de rău. Fiți uniți până la capăt în „singurătatea” voastră.
Și din nou, nu mă întelegeți greșit, știu și eu că numai de Covid-19 s-a murit în ultimele săptămâni și că nu mai există altă boală pe acest Pământ. Dar dacă soluția ecuației este să nu ne mai îmbolnăvim și să nu mai murim, haideți să nu ne mai îmbolnăvin și să nu mai murim de Covid-19.


N-o să mai intereseze pe nimeni când o să murim de infarct, cancer sau în urma accidentelor rutiere.


P.S. Nu vă injectați dezinfectant în plămâni ca să omorâți virusul.

Fotografie preluată

 

0 comentariu
Articole

Amintiri din camera de cămin

de Ioana Zaharia

După o zi lungă la facultate, după vântul aspru al unui martie mult prea rece, după drumul străbătut greoi prin zăpada murdară, intru în camera de cămin.

E cald și bine și miroase a lumânări parfumate. Lampa noastră, veșnic aprinsă în locul neonului puternic și alb dă o stare de somnolență plăcută și contribuie la intimitatea încăperii.

Dintr-o privire văd totul. 

Cineva doarme. Cineva studiază intens. Cineva meditează.

Cele două birouri micuțe sunt pline cu vrafuri de cărți și caiete, câteva ambalaje, câteva bomboane pierdute printre cănile de cafea și ceai și sticlele goale de 0,5.

Scaunul încărcat cu haine stă să pice. Doar stă. Nu a picat niciodată. Sau poate a picat?

Pe pat, ursul meu de pluș zace într-o poziție nefirească. De sus, mica noastră bibliotecă veghează asupra lui.

Geamul rabatat lasă o dâră plăcută de aer rece să intre și să ne dea ocol.

Praful de pe jos aleargă în urma pașilor mei. Îmi spun în sinea mea că nu am mai făcut curat de ceva vreme. E aglomerat și paturile sunt nefăcute. Parcă totu-i ticsit și nelalocul lui.

Dar e cald și bine și miroase a lumânări parfumate. Iar lumina lămpii lasă dragostea noastră să danseze în nebunia ei prin camera noastră de cămin.

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

#staiacasă ori ba?

de Ioana Zaharia

Azi mi-am desfăcut părul prins în coadă atâtea zile la rând și l-am aranjat puțin. Mi-am pus cerceii pe care nu-i mai ridicasem de pe noptieră așa cum făceam în fiecare dimineață. Am dezbrăcat bluza de trening și pantalonii neatrăgători în favoarea blugilor care stăteau deja de multe zile călcați, neatinși în șifonier. Am deschis geamul și plasa de dincolo de el și mi-am scos capul aranjat la aer.

Inspir. Miroase a primăvară. Unde s-o fi dus putoarea? A dispărut odată cu oamenii.

Nu fac nimic. Eu #stauacasă. Eu #stauacasă ca să își plimbe concetățenii mei peștii în pungă. Eu #stauacasă ca să aibă moșimea cu imunitate de fier mai mult loc în tramvai. Eu #stauacasă ca să își cumpere lumea o dubă de flori la preț redus.

Eu #stauacasă doar ca să mă îndobitocesc zi de zi, oră de oră, pierdută în aceleași știri de la ora 5 care, culmea, nu sunt nicidecum urmărite de cine trebuie. Nu. Oamenii care trebuie să le urmărească sunt chiar conaționalii cu peștii la plimbare – adică cei care, scuzați-mi îndrăzneala, se șterg la c#% cu eforturile susținute ale medicilor, asistenților, ale Poliției Române și ale tuturor cadrelor militare care nu au drept arme decât amenzile usturătoare crescânde. Dar pe conaționali îi ustură mai tare canapeaua și patul de acasă.

„Domnule, era urgent? Aveți măcar declarația pe proprie răspundere la dumneavoastră?”„Deci am încheiat orice discuție, da?”

Eu #stauacasă. Și o să tot stau mult timp de-aici înainte, printre altele din cauza iubiților mei compatrioți curajoși!

0 comentariu
Articole

Vulgaritate și limbaj de mahala

de Ioana Zaharia

„Bă, da să-mi bag p**a, da’ ce? Mă iei de proastă? Ei, hai, c-asta-i bună!”…

„Ei, ia vezi că-ți dau un dos de palmă de zbori!”…

„Băiete, ia vezi-ți tu de treaba ta.”…

Păăăăi da…printre atâția fătălăi și fetițe trebuie să mai țină cineva pe picioare și sexul tare! Că de nu…vorb-aia…se duce dracului. Hai să nu ne fandosim, suntem și noi, muierile, pe picior de egalitate cu bărbații ăștia ai noștri! N-am vrut noi egalitate?

Acum bem cot la cot cu ei și îi băgăm sub masă. Ah! Și ne fălim cu asta. Ia zi, boss, mai dai un rând?

Să te ferească Dumnezeu și de bătaie. Te dau la știri și ajungi prostul satului. Ha-ha!! Prost! Așa cum te mai strigă ea prin casă când e indispusă.

Dar…

Fată, bărbații ăștia nu mai știu să aprecieze femeile!! Cavalerul meu vine pe o țestoasă, de-aia vine mai greu.

Ia zi, fată, cum e?

Hai, nu mai flencăni guma aia. Ia un ceai și liniștește-te… Te calmezi?! Calmează-te…că nici femei cu rochii lungi nu prea mai sunt.

0 comentariu
Articole

Trup legat de suflet

de Ioana Zaharia

Te invit să iei loc aici. Mai aproape, chiar în fața mea.

Te privesc în fiecare zi.

Uneori sunt foarte fericită când te privesc. Văd în ochii și pe chipul tău gândurile sincere, frumoase, oneste, dragostea pe care mi-o porți, aprecierea, grija… Îți surprind zâmbetul și încrederea din privire și nu îmi pot reține propriul zâmbet.

Alteori, mâhnirea ta mă lovește în plin. Și mă dărâmă. Iar eu afișez același chip umil și trist ca tine, împărtășind melancolia cu tine.

Când te simți pierdut, încerc să te regăsesc chiar eu. Dar parcă o ceață mă-înconjoară și pe mine.
În unele zile ești atât de egoist încât nu pot să te tratez decât cu aceeași răceală și aroganță. Arunci găleți întregi de mustrări către oameni, iar eu nu fac decât să mă feresc – să nu cumva să mă murdăresc. Țin la imaginea mea…totuși.

Pentru că suntem la fel noi doi. Tu și cu mine, copii ai aceleiași mame, proiecții ale aceluiași corp. Dar ține minte: să nu mă pierzi. Dacă mă pierzi pe mine, nu vei mai fi decât un trup rătăcitor într-o mare neagră de fum și haos.

Să nu mă pierzi.

– reflexia ta.

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Coffeeshop with a view

de Ioana Zaharia

În gară e forfotă ca-ntotdeauna. Lumea care pleacă se pierde-n marea de lume care vine, oamenii trag de gențile mari și adesea murdare sau de trollerele care, de cele mai multe ori, acoperă murmurul general. Din când în când, se aude prin difuzoare doamna drăguță de la CFR care anunță de la ce linie pleacă următorul tren.

O ambulanță intră în gară. E o urgență, oamenii se trag din calea ambulanței care creează haos prin propria-i prezență. Cu toții se dau în stânga și în dreapta, eliberând mult prea greu calea către bolnav.

Cu toate acestea, ambulanța avansează nerușinat de mult.

Printre claxoanele șoferului, se mai aude din când în când vocea doamnei drăguțe care mai anunță un tren.

Când claxoanele și doamna drăguță încetează, se aude triumfător prin difuzoare un cântec patriot, ca în secvențele alb-negru cu Nicu pe care le mai vedem azi doar prin documentare.

Frigul apăsător, lumea care se îngrămădește să urce în vagoane și cântecul patriot creează un scenariu ca desprins din cărțile de istorie. Căci ce suntem noi dacă nu un popor desprins din cărțile de istorie?

În această îmbulzeală de factori, în mijlocul acestui haos generat de goarna ambulanței, oamenii speriați, doamna drăguță și cântecul cu tentă populistă, un domn stă într-o cafenea.

Are un telefon, dar nu îl folosește decât ca să răspundă la puținele mesaje pe care le primește. Are o carte, dar nu citește. Are o cafea din care soarbe din când în când. Bărbatul își bea cafeaua și privește. Observă. Privește, critică probabil involuntar, duce din nou ceașca de cafea la buze și privește din nou.

Și nu face nimic.

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Gândul obsesiv

de Ioana Zaharia

Dispari.
…
Nu.

Sau?

Și totuși vreau să dispară – acest gând obsesiv cu care dansez în fiecare seară înainte de culcare? Ha! Nici eu nu mă încred în ceea ce spun. Un rod bogat al imaginației mele. O parte din mine. O anexă a sufletului meu. O corvoadă. Dar ce corvoadă plăcută – aproape necesară aș spune…provocatoare însă. Pe zi ce trece mai fructuoasă și mai nesănătoasă. O adicție, s-ar putea spune.

Să dispară?
Nu.

E o parte din mine, din mintea și sufletul meu, acest gând pe care am ales să îl păstrez, să îl șlefuiesc în fiecare seară, să îl alimentez cu idei proaste tot timpul.

Ce dacă e rău? E răul meu. Dar e rău oare? Este doar dacă așa hotărăsc eu. Gândul meu. De ce te bagi tu peste el? Sunt liberă să mă gândesc la ce vreau și să îmi alimentez imaginația după propriu-mi moft. Moft…nevoie. Nu. Nu nevoie. Nu am nevoie de acest gând, ci îl vreau. Cine spune că nu pot scăpa de el? Naivilor. Nu vreau să scap de el. E gândul meu.

Dispari.
…
Nu…mai bine mai stai cu mine. 

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Intrus la mine-acasă

de Ioana Zaharia

E o zi ca oricare alta. M-am plimbat liniștit multă vreme. Dar toți copacii ăștia și toate scorburile, toate tufișurile, chiar și îmbrăcate în stratul ăsta așa frumos de zăpadă, îmi sunt atât de cunoscute încât sunt plictisit de-a binelea și îmi trece prin cap să fac un ocoliș…să întâlnesc și eu alți copaci, alte scorburi și alte tufișuri. Mama spune că-i periculos, dar așa sunt toate mamele…prea grijulii.

Ei, ce mai la deal la vale…eu plec!

Trec de ultimele tufișuri și rădăcini cunoscute și iată-mă mai departe de casă decât fusesem vreodată.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, iar în stânga și văd în depărtare multă agitație. Țipete și zumzet se aud dintr-acolo așa că mă apropii să văd despre ce-i vorba.

Merg ușor și relaxat, lăsând urme adânci în zăpada proaspătă. În cele din urmă ajung la câțiva metri de agitație.

Mă uit atent, dar cred ca o să mă cocoț într-un copac să văd mai bine.

De sus văd…oameni? Să fie oameni? Mama îmi spunea povești despre oameni care trăiau în orașele de la marginea pădurii și se deplasau în niște cutii pe patru roți pe cărările gri care despică pădurile. Tot mama îmi spunea să nu mă încred în feliile lor de pâine.

Hopa…cred că m-au văzut. Îi văd pe toți cu niște bețe lungi in picioare, îndreptându-se ușor în direcția mea. În mâini au câte un obiect care seamănă cu o piatră plată dreptunghiulară. Dar oare de ce își îndreaptă toți pietrele spre mine? Sper că n-au de gând să arunce cu ele. Nu par agresivi.

Apoi, doi tipi vin hotărâți spre mine și gesticulează violent. Mă dau jos repede din copacul meu și mă îndepărtez. Cei doi măresc pasul, fac și eu la fel. Oamenii ăștia mă neliniștesc. Fug din ce în ce mai tare, cu sufletul ghem. Dar nu făcusem nimic rău.

Am ajuns acasă cu gândul că n-o să mă mai apropii prea curând de oameni, de bețele și pietrele lor, de norii lor de pe pământ care scuipă zăpadă. Ce vrăjitorie mai e și asta?

…

La știri mi-au spus intrus. Asta m-a-ntristat mai mult decât aș fi crezut. Nu eram intrus. Eram la mine-acasă. Mai departe de tufișurile și rădăcinile pe care le cunoșteam, ce-i drept, dar la mine acasă…

…

Peste un an am plecat din nou spre locul acela. Dar pădurea parcă se micșorase. Nu eram doar eu cel care se făcuse mai mare. Nu. Pădurea era cu siguranță mai mică. Se termina chiar la tufișurile care, în urmă cu un an, erau granița a ceea ce cunoșteam.

Cine e intrusul acum?

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Articole

Timpul

de Ioana Zaharia

Obosită după o zi mult prea lungă, mă așez pe marginea patului și îmi scot lent cerceii din urechi. Îi așez pe noptieră și observ fugitiv că pe ochelarii mei s-a așternut praful. De când nu îi mai miscașem de acolo? Mă uit puțin mai jos, în spațiul de sub sertarul noptierei, și îmi văd laptopul, abandonat. Nu am mai scris de mult.

Mai devreme pornisem televizorul. Mă gândeam că ar fi plăcut să mai urmăresc un episod din serialul pe care îl începusem cu mai mult timp în urmă. Dar îmi dau seama înainte să deschid Netflix că pleoapele îmi sunt prea grele și că o oră în plus de stat în fața televizorului nu o să facă decât să le îngreuneze și mai mult. Chiar vreau să urmăresc episodul ăsta? Nu mai sunt așa sigură. Mai bine mă culc mai devreme.

Azi a fost o zi frumoasă. Am simțit căldura soarelui în pauza de prânz de la serviciu, când am ieșit din containerul uriaș ca să iau o gură de aer curat…atât cât se poate de curat în mijlocul acelui campus plin de sticlă și beton. Mi-ar fi plăcut să plec la plimbare, cu căștile în urechi, să mă bucur de zilele astea atât de călduroase de decembrie. Mi-ar fi plăcut să stau în parc, să citesc o carte sau să dezbat noutățile din viața mea cu prietenii sau familia. În loc de asta, mă întorc în container când mi se termină pauza, cumpăr un fresh care să îmi înveselească măcar papilele gustative și mă așez cuminte la birou.

Cât de ironic să realizezi că atunci când ai la dispoziție tot timpul, nu te-ai regăsit încât să știi ce vrei să faci cu el, iar când te regăsești și încep să ți se contureze pasiunile și dorințele, timpul iată că te lasă baltă.

Timpul…timpul…

Tu ce-ai face cu mai mult timp?

 

Fotografie preluată

0 comentariu
Închide