Eticheta:

articol

Articole

Nimic ieșit din comun

de Ioana Zaharia

Sunt studentă. Și ca mulți alți studenți, mă întorc acasă regulat. Am început prin a mă întoarce acasă în fiecare săptămână. Familia mea se bucură de fiecare dată să mă vadă. Am auzit de multe ori diferite persoane spunându-le „nu vă obișnuiți, la fel a făcut și fata mea. Apoi a început să vină acasă mai rar, la două săptămâni, la o lună, la două.” După trei ani și jumătate încă merg acasă cel puțin o dată pe săptămână.

Și m-am întrebat de multe ori „Ce mă atrage acasă?”. „Orașul e mic, nu are nimic din ce are Bucureștiul”, spun unii. „Ce faci acasă? Eu m-am săturat să fiu numai pe drumuri”, spun alții. Dar orașul meu are ceva ce Bucureștiul nu are și nu va avea niciodată. Liniște. Pentru mine, capitala nu a însemnat niciodată altceva decât agitație, muncă, stres, aglomerație și oameni nervoși sau grăbiți. Așa că mereu m-am întors cu plăcere acasă. Nu e locul meu aici. Dar unde e locul meu, de fapt?

La 22 de ani simți că trebuie să îți iei viața în mâini și s-o apuci bine. Simți că fiecare alegere pe care o faci îți definește viitorul.

Mă gândesc la cum au decurs lucrurile până acum. Am terminat liceul – ca orice om normal, m-am înscris la facultate – ca orice om normal, încă puțin și mă voi trezi înscrisă la master – ca orice om normal. Hârtia. Hârtia e importantă. Orice ai face trebuie să ai hârtia, dovada că ai studii, dovada că nu ești prost. Într-o țară în care superficialitatea e pretutindeni și te înghite, asta e…ai nevoie de hârtie. Și după? După te muți…în chirie, unde altundeva? Te angajezi ca să îți permiți chiria, ca să faci experiență, ca să ai ce scrie în CV. Hârtia… Munca îți omoară pasiunea și nu o să ajungi decât un zombi, trăind pentru bani pentru că, ce să mai, parcă totul se rezumă la asta. Și ajungi exact ca oamenii pe care îi vezi în metrou, mici roboței care nu mai au timp de ei și de ceea ce iubesc.

În vâltoarea evenimentelor, stau câteodată să mă gândesc la cum ar decurge viața mea dacă aș face ceva altfel, dacă aș ieși din rândul lumii. Și îmi dau seama că viața e precum un joc în care ai o grămadă de scenarii posibile în funcție de alegerile pe care le faci.

0 comentariu
Articole

Robot într-o viață programată

de Ioana Zaharia

Aud mișcare în cameră și mi se face puțin frică pentru că am visat ceva urât. Dar îmi dau repede seama că e Teo care s-a întors din club, mă întorc pe cealaltă parte și adorm la loc.

Nu cred să fi trecut mai mult de un minut și mă trezește Bixby.

„It’s six o’clock!” Nu mai spune, Bixby…

Sâmbătă ora 6:00, 1 grad. Amân alarma 10 minute și mă întreb dacă Tufi se mai duce la cursul de drept pe care îl are de la 8. Mă uit spre ea. Nicio mișcare. „Nu prea cred.”

6:10. Mai amân 10 minute alarma, deși sunt destul de fresh și știu că doar lenea mă mai ține în pat.

6:20. Bine, mă trezesc. Nu o să mai am timp să mănânc și Ioana mă așteaptă jos peste fix o oră.

Îmi aduc aminte de Teo care a avut grijă să îmi spună înainte să se culce că „bă, vezi că e frig rău afară”.

7:20. Ies pe ușă. De fapt, e 7:22. Plec la cursul doamnei P, bombănind că trebuie să stau până sâmbătă în orașul ăsta mizer. E frig tare.

7:50. Ajung la facultate, mă așez în bancă și le aștept pe Ana, Teo și Alina.

8:10. Apare și doamna P.

Rezist 20 de minute. Cursul de TPT pare folositor. Chiar pare, dar îmi e prea somn și nu mă pot concentra. Ana desenează. Teo desenează. Alina încearcă să fie atentă.

Cursul trece greu, dar trece în cele din urmă și cum se anunță sfârșitul lui, mă ridic din bancă, îmi iau valiza și ies din sală cât de repede pot pentru că mă grăbesc să prind trenul spre casă.

Când m-am mutat în capitală acum trei ani și jumătate, mi se părea că toată lumea în jurul meu se grăbește. Toată lumea aleargă să prindă următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde. Toată lumea dă scroll pe Facebook sau, într-un caz mai fericit, pe vreun site de știri.

Sunt în metrou și mă uit la oamenii de pe scaunele din fața mea. Toți sunt cu telefoanele mobile în mână. Nu vreau să fiu la fel, așa că îmi pun telefonul în buzunar, dar tot îmi păstrez căștile în urechi pentru că altfel călătoria cu metroul ar fi de-a dreptul plictisitoare.

„Urmează stația Piața Victoriei, cu peronul pe partea dreaptă. Corespondență cu magistrala 1.”

Sunt în ultimul vagon ca să fiu mai aproape de scările care mă duc la următorul metrou și cum se deschid ușile, ies repede pentru că vreau să scap de aglomerație. Știu drumul ca-n palmă. Dacă închid ochii sunt aproape sigură că mă descurc să ajung de la facultate la gară. Și realizez că nu mi se mai pare că oamenii trec atât de repede pe lângă mine. Îmi dau seama cu tristețe că și eu alerg acum, cu ei, să prind următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde.

0 comentariu
Închide