E o zi ca oricare alta. M-am plimbat liniștit multă vreme. Dar toți copacii ăștia și toate scorburile, toate tufișurile, chiar și îmbrăcate în stratul ăsta așa frumos de zăpadă, îmi sunt atât de cunoscute încât sunt plictisit de-a binelea și îmi trece prin cap să fac un ocoliș…să întâlnesc și eu alți copaci, alte scorburi și alte tufișuri. Mama spune că-i periculos, dar așa sunt toate mamele…prea grijulii.
Ei, ce mai la deal la vale…eu plec!
Trec de ultimele tufișuri și rădăcini cunoscute și iată-mă mai departe de casă decât fusesem vreodată.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, iar în stânga și văd în depărtare multă agitație. Țipete și zumzet se aud dintr-acolo așa că mă apropii să văd despre ce-i vorba.
Merg ușor și relaxat, lăsând urme adânci în zăpada proaspătă. În cele din urmă ajung la câțiva metri de agitație.
Mă uit atent, dar cred ca o să mă cocoț într-un copac să văd mai bine.
De sus văd…oameni? Să fie oameni? Mama îmi spunea povești despre oameni care trăiau în orașele de la marginea pădurii și se deplasau în niște cutii pe patru roți pe cărările gri care despică pădurile. Tot mama îmi spunea să nu mă încred în feliile lor de pâine.
Hopa…cred că m-au văzut. Îi văd pe toți cu niște bețe lungi in picioare, îndreptându-se ușor în direcția mea. În mâini au câte un obiect care seamănă cu o piatră plată dreptunghiulară. Dar oare de ce își îndreaptă toți pietrele spre mine? Sper că n-au de gând să arunce cu ele. Nu par agresivi.
Apoi, doi tipi vin hotărâți spre mine și gesticulează violent. Mă dau jos repede din copacul meu și mă îndepărtez. Cei doi măresc pasul, fac și eu la fel. Oamenii ăștia mă neliniștesc. Fug din ce în ce mai tare, cu sufletul ghem. Dar nu făcusem nimic rău.
Am ajuns acasă cu gândul că n-o să mă mai apropii prea curând de oameni, de bețele și pietrele lor, de norii lor de pe pământ care scuipă zăpadă. Ce vrăjitorie mai e și asta?
…
La știri mi-au spus intrus. Asta m-a-ntristat mai mult decât aș fi crezut. Nu eram intrus. Eram la mine-acasă. Mai departe de tufișurile și rădăcinile pe care le cunoșteam, ce-i drept, dar la mine acasă…
…
Peste un an am plecat din nou spre locul acela. Dar pădurea parcă se micșorase. Nu eram doar eu cel care se făcuse mai mare. Nu. Pădurea era cu siguranță mai mică. Se termina chiar la tufișurile care, în urmă cu un an, erau granița a ceea ce cunoșteam.
Cine e intrusul acum?
Fotografie preluată
