Poezie

Poezie

Ești tu, dar nu ești tu

de Ioana Zaharia

Târziu în noapte,
Când somnul nu mai vine
Aș vrea să știi, iubite
Că mă gândesc la tine.

Ceva-mi frământă mintea
Și stau și tot ascult,
De s-o-ndura și ea
Să-mi spun-un pic mai mult!

Ascult, dar e-n zadar,
Căci văd doar, nu aud,
Dar totul e neclar.
Nu înțeleg prea mult.

Să fie oare zâmbet
Frumos, sincer și cald?
Sau mai degrab-un rânjet
Urât, rece și fad?

Cine ești tu?
Aproape că-mi dau seama,
Dar apoi nu
Și mă cuprinde teama.

Ești tu, dar nu ești tu
Cu toate c-am fost eu
Doar eu și m-ai văzut
Sincer, la fel, mereu.

0 comentariu
Poezie

Sufletul în gardă

de Ioana Zaharia

Eu mi-am făcut un cub
În care m-am pitit,
Privind absentă-n jur
La tot ce-am pătimit.

Prin cubul meu de sticlă
Vedeam mai clar de-acum
Viața mea întreagă –
Povestea de pe drum.

Actorii eram noi.
Jucau atât de bine,
De nici nu bănuiai
Că n-aș fi eu cu tine.

M-am așezat și-am stat,
Privindu-mă pe mine
Cum încercam din greu
Să fie totul bine.

M-am ridicat și-am stat,
Uitându-mă la tine
Cum alergai oriunde,
Dar numai nu la mine.

M-am așezat din nou
Ca să-mi hrănesc mâhnirea
Și văd actori ce, dornici,
Îmi caută privirea.

Dar n-o s-o aibă, nu,
Căci cine să mai spargă
Pereții mei de sticlă
Și sufletul în gardă?

0 comentariu
Poezie

Iubirea ce-o aștept

de Ioana Zaharia

În casă-i vânt,
Nu-i nimeni să m-ascundă
De umbrele ce mari
Pe pereți abundă.

În casă-i trist,
Nu-i nimeni ca să râdă,
Cât mi-aș dori s-aud
O voce-un pic mai blândă.

Totul în casă-i mort,
Nimic nu mai învie
Ceva ce-a fost, odată,
Poveste de iubire.

Și grinzile-s uscate
Și-amenință să cadă
Și tot ce e sub ele
Scăpare n-o să aibă.

Nimicul a rămas,
Dar nimicul doare.
Îl iau și îl arunc
În limbi mistuitoare.

Și-apoi îl chem pe el
Și-i cer cam pe nedrept
Să-mi pună la picioare

Iubirea ce-o aștept. 

0 comentariu
  • 1
  • 2
Închide