Ioana Zaharia

Au avut și bunicii mei o casă la țară. Nu-mi amintesc prea bine câte camere avea sau cât era de mare. Probabil nu era decât o căsuță modestă de țară, dar eu eram mică și orice spațiu cred că părea mare pentru mine. Îmi amintesc totuși răceala pereților, o răceală binevenită în zilele caniculare de vară și perdelele albe cu flori roșii din holul de la intrare. Asta și teiul bătrân de la poartă care ținea umbră și împrăștia un miros îmbătător când înflorea.

Casa avea două trepte la intrare și o ușă dublă de un maro-vișiniu, cu geamuri și perdeluțe pe dinăuntru, ca orice casă bătrânească. Avea foarte mulți gândăcei Ochiul Domnului pe unul din pereții exteriori, care dădea spre stradă. De puținele dăți când eram nevoită să trec pe acolo, ca să-mi recuperez vreo minge înghițită de iarba deasă și înaltă care aducea cu un adevărat stufăriș pentru cineva atât de scund ca mine, priveam îngrozită în direcția zidului plin de gândaci, oripilată de cât de mulți erau. Bunicul îmi spunea, însă, că nu fac nimic rău, că sunt și ei niște vietăți și mă încuraja să nu-i strivesc. Priveam mereu cu un amestec de teamă și curiozitate zidul roșu, mișcător, dar l-am ascultat pe bunicul și nu am omorât niciodată gândacii. Cel puțin nu fără un motiv întemeiat. Dar evitam pe cât de mult puteam partea lor de curte. 

În fața intrării, aveam un leagăn. Leagănul este cea mai vie amintire din casa de la țară. Probabil că petreceam foarte mult timp în el. Leagănul era de o singură persoană, dar eu și verișoara mea, la cei 5-6 ani pe care îi aveam, eram destul de slăbuțe cât să încăpem împreună pe scândura lui. Și ne dădeam în leagănul din curte cât era ziua de lungă. Ne luam avânt, ne aruncam papucii când ajungeam sus și apoi plecam în picioarele goale prin iarbă ca să vedem cine și-a aruncat papucii mai departe. Apoi ne încălțam și o luam de la capăt.

Cu toate astea, locul meu preferat nu era leagănul. Era grădina din spate. Pentru o fetiță de vârsta mea, grădina aceea avea un aer magic. Nu-mi amintesc să mă fi aventurat vreodată atât de departe încât să dau de capătul ei. Mi se părea un spațiu infinit, atât de dificil de explorat din cauza pantelor abrupte, ușor înspăimântător datorită imaginației mele mult prea bogate. Uneori, toamna, culegeam fructele căzute din pomi și le transportam cu mare greutate în tricoul întors pe dos până în casă. Partea cea mai dificilă era să trec peste gărduțul care separa grădina din spate de restul curții. Probabil că și acest gărduț era foarte ușor de sărit dacă erai puțin mai înalt, așa ca tata sau bunicul, dar eu mai aveam de crescut până acolo.  

Azi nu mai mergem acolo. Nu mai e casa noastră de la țară. În loc de grădină am parcarea din spatele blocului, iar în loc de leagăn…păi, nici măcar o bancă în parcare nu mai am. Nu-mi mai arunc papucii și nu mai merg în picioarele goale prin iarbă. Prin parcare nu e iarbă. 

Dar mă bucur de amintirea unei copilării fericite, simple și pure.

Fotografie preluată