Te invit să iei loc aici. Mai aproape, chiar în fața mea.
Te privesc în fiecare zi.
Uneori sunt foarte fericită când te privesc. Văd în ochii și pe chipul tău gândurile sincere, frumoase, oneste, dragostea pe care mi-o porți, aprecierea, grija… Îți surprind zâmbetul și încrederea din privire și nu îmi pot reține propriul zâmbet.
Alteori, mâhnirea ta mă lovește în plin. Și mă dărâmă. Iar eu afișez același chip umil și trist ca tine, împărtășind melancolia cu tine.
Când te simți pierdut, încerc să te regăsesc chiar eu. Dar parcă o ceață mă-înconjoară și pe mine.
În unele zile ești atât de egoist încât nu pot să te tratez decât cu aceeași răceală și aroganță. Arunci găleți întregi de mustrări către oameni, iar eu nu fac decât să mă feresc – să nu cumva să mă murdăresc. Țin la imaginea mea…totuși.
Pentru că suntem la fel noi doi. Tu și cu mine, copii ai aceleiași mame, proiecții ale aceluiași corp. Dar ține minte: să nu mă pierzi. Dacă mă pierzi pe mine, nu vei mai fi decât un trup rătăcitor într-o mare neagră de fum și haos.
Să nu mă pierzi.
– reflexia ta.
Fotografie preluată