Noaptea asta Iacob dormea liniștit. Timp de o săptămână zguduise pereții murdari și reci ai camerei de spital cu tusea lui hârâită. Judecând după chipul placid, ai fi crezut că a trecut în lumea celor drepți, dar mișcările ușoare ale pieptului dădeau în vileag puținul suflu rămas în el.
Iacob nu era mort, dar infirmiera de pe tura de noapte de azi îl privea de la distanță și ar fi putut să jure că nici viu nu prea mai era. De teamă să nu fie ea cea care constată decesul, se mulțumea să arunce priviri din hol.
– NU! Nu vin cu tine!, auzi ea din cadrul ușii.
Infirmiera păli și-și făcu repede cruce înainte s-o șteargă din prag.
*
Iacob a ciulit urechea. Cunoștea foșnetul acela. Îl auzise toată săptămâna.
– Nu renunți, ei?, a spus el, întorcând capul spre fotoliul din colț.
Străinul n-a răspuns. În loc de asta, s-a aplecat cu coatele pe genunchi, și-a sprijinit bărbia în palmele delicate și a ordonat, privind tavanul pe sub sprâncenele stufoase:
– Pion la E4.
Iacob a oftat și și-a îndreptat privirile spre tabla de șah care apăruse pe tavan.
– Pion la C5, a șoptit, uitându-se cum pionul lui negru fumuriu se deplasează două căsuțe.
*
– Vino, Iacob, a spus străinul, ridicându-se.
Iacob nu observase până atunci haina lungă și neagră a tânărului. Deci ea era sursa foșnetului. Era frumoasă. Iacob nu avusese niciodată destui bani pentru astfel de haine. Paltonul părea călduros. Iar lui Iacob i se făcea din ce în ce mai frig.
– NU! Nu vin cu tine!, a tunat el, scoțând aburi pe gură.
– Ai pierdut, Iacob. Te-ai tocmit și ai pierdut. Vino.
– Nu.., a șoptit bătrânul.
Dar șoapta s-a transformat în suspin și Iacob s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii ațintiți asupra bărbatului în negru.
A pășit spre el și, aruncând o singură privire înapoi spre corpul lipsit de viață întins pe pat, s-a întrebat dacă reușise cu adevărat să bată Moartea la șah timp de cinci nopți la rând sau dacă totul fusese doar un joc morbid.