Obosită după o zi mult prea lungă, mă așez pe marginea patului și îmi scot lent cerceii din urechi. Îi așez pe noptieră și observ fugitiv că pe ochelarii mei s-a așternut praful. De când nu îi mai miscașem de acolo? Mă uit puțin mai jos, în spațiul de sub sertarul noptierei, și îmi văd laptopul, abandonat. Nu am mai scris de mult.
Mai devreme pornisem televizorul. Mă gândeam că ar fi plăcut să mai urmăresc un episod din serialul pe care îl începusem cu mai mult timp în urmă. Dar îmi dau seama înainte să deschid Netflix că pleoapele îmi sunt prea grele și că o oră în plus de stat în fața televizorului nu o să facă decât să le îngreuneze și mai mult. Chiar vreau să urmăresc episodul ăsta? Nu mai sunt așa sigură. Mai bine mă culc mai devreme.
Azi a fost o zi frumoasă. Am simțit căldura soarelui în pauza de prânz de la serviciu, când am ieșit din containerul uriaș ca să iau o gură de aer curat…atât cât se poate de curat în mijlocul acelui campus plin de sticlă și beton. Mi-ar fi plăcut să plec la plimbare, cu căștile în urechi, să mă bucur de zilele astea atât de călduroase de decembrie. Mi-ar fi plăcut să stau în parc, să citesc o carte sau să dezbat noutățile din viața mea cu prietenii sau familia. În loc de asta, mă întorc în container când mi se termină pauza, cumpăr un fresh care să îmi înveselească măcar papilele gustative și mă așez cuminte la birou.
Cât de ironic să realizezi că atunci când ai la dispoziție tot timpul, nu te-ai regăsit încât să știi ce vrei să faci cu el, iar când te regăsești și încep să ți se contureze pasiunile și dorințele, timpul iată că te lasă baltă.
Timpul…timpul…
Tu ce-ai face cu mai mult timp?
Fotografie preluată