Când eram mici toți voiam să fim supereroi. Unii voiau să zboare, alții să se cloneze, alții să se teleporteze. Eu voiam să am puterea să devin invizibilă. „Aș vrea să fiu invizibilă ca să pot să stau lângă oameni, să-i ascult și să-i observ, fără ca ei să știe că sunt acolo.”
La un moment dat, cineva mi-a spus că nu ar fi prea bine dacă aș fi invizibilă sau dacă aș putea să citesc gândurile celorlalți pentru că uneori e mai bine să nu știi tot ce le trece oamenilor prin minte sau tot ce fac și spun. „S-ar putea să nu îți placă să știi tot.”
Nu am înțeles eu atunci de ce. Mie mi se părea palpitant. Ce să nu-ți placă?
Doar că la un moment dat, inocența vârstei a început să pălească ușor, ușor, până a dispărut.
Am crescut. Am început să observ răutatea ce zace în om. Nu că răutatea n-ar fi existat și până atunci, dar ochii mei de copil nu o vedeau și sufletul nu o percepea.
Mai târziu, am început să mă uit în jur la oameni. Am văzut cât de ușor e să critici și să îți dai cu părerea în legătură cu lucruri care nu te privesc. Am înțeles de ce „s-ar putea să nu îți placă să știi tot.”
Mi-am dat seama că și eu îmi băgam uneori nasul unde nu-mi fierbea oala. Dar era treaba mea? Nu. Și-atunci?
Atunci am realizat că nu vreau să fiu așa. În mintea mea a încolțit gândul că aș putea să fac lucrurile altfel, că pot să-mi văd de treaba mea pentru că să-mi dau cu părerea a prost și mai ales să judec fără să am toate datele problemei nu mă ajută cu absolut nimic, nu mă face un om mai bun, ba din contră. Prin urmare nu vreau ca asta să-mi contureze personalitatea.
Mai fac asta? Da, uneori. Cred că ne e scris în ADN să facem treaba asta. Am întâlnit foarte puține persoane care își văd numai de ale lor. Dar încerc. E fain. Îți recomand.
Așa că dacă vreau să îmi dau cu părera, o să-ți spun și ție ce cred ca să nu fi tu nevoit să ai superputeri ca să mă înțelegi. Dacă ai urechi să auzi, răbdare să asculți și minte să-nțelegi, toate se rezolvă într-un fel sau altul.
Cât despre superputeri…încă mi-ar plăcea să știu ce e în mintea ta. Pentru că nu știu cum e pentru tine, dar eu mă întreb constant dacă și tu te gândești la asta la fel de mult ca mine. Și dacă da, mi-ar plăcea să știu dacă e de bine sau de rău. Ție nu ți-ar plăcea?