Azi mi-am desfăcut părul prins în coadă atâtea zile la rând și l-am aranjat puțin. Mi-am pus cerceii pe care nu-i mai ridicasem de pe noptieră așa cum făceam în fiecare dimineață. Am dezbrăcat bluza de trening și pantalonii neatrăgători în favoarea blugilor care stăteau deja de multe zile călcați, neatinși în șifonier. Am deschis geamul și plasa de dincolo de el și mi-am scos capul aranjat la aer.
Inspir. Miroase a primăvară. Unde s-o fi dus putoarea? A dispărut odată cu oamenii.
Nu fac nimic. Eu #stauacasă. Eu #stauacasă ca să își plimbe concetățenii mei peștii în pungă. Eu #stauacasă ca să aibă moșimea cu imunitate de fier mai mult loc în tramvai. Eu #stauacasă ca să își cumpere lumea o dubă de flori la preț redus.
Eu #stauacasă doar ca să mă îndobitocesc zi de zi, oră de oră, pierdută în aceleași știri de la ora 5 care, culmea, nu sunt nicidecum urmărite de cine trebuie. Nu. Oamenii care trebuie să le urmărească sunt chiar conaționalii cu peștii la plimbare – adică cei care, scuzați-mi îndrăzneala, se șterg la c#% cu eforturile susținute ale medicilor, asistenților, ale Poliției Române și ale tuturor cadrelor militare care nu au drept arme decât amenzile usturătoare crescânde. Dar pe conaționali îi ustură mai tare canapeaua și patul de acasă.
„Domnule, era urgent? Aveți măcar declarația pe proprie răspundere la dumneavoastră?”„Deci am încheiat orice discuție, da?”
Eu #stauacasă. Și o să tot stau mult timp de-aici înainte, printre altele din cauza iubiților mei compatrioți curajoși!