Aud mișcare în cameră și mi se face puțin frică pentru că am visat ceva urât. Dar îmi dau repede seama că e Teo care s-a întors din club, mă întorc pe cealaltă parte și adorm la loc.
Nu cred să fi trecut mai mult de un minut și mă trezește Bixby.
„It’s six o’clock!” Nu mai spune, Bixby…
Sâmbătă ora 6:00, 1 grad. Amân alarma 10 minute și mă întreb dacă Tufi se mai duce la cursul de drept pe care îl are de la 8. Mă uit spre ea. Nicio mișcare. „Nu prea cred.”
6:10. Mai amân 10 minute alarma, deși sunt destul de fresh și știu că doar lenea mă mai ține în pat.
6:20. Bine, mă trezesc. Nu o să mai am timp să mănânc și Ioana mă așteaptă jos peste fix o oră.
Îmi aduc aminte de Teo care a avut grijă să îmi spună înainte să se culce că „bă, vezi că e frig rău afară”.
7:20. Ies pe ușă. De fapt, e 7:22. Plec la cursul doamnei P, bombănind că trebuie să stau până sâmbătă în orașul ăsta mizer. E frig tare.
7:50. Ajung la facultate, mă așez în bancă și le aștept pe Ana, Teo și Alina.
8:10. Apare și doamna P.
Rezist 20 de minute. Cursul de TPT pare folositor. Chiar pare, dar îmi e prea somn și nu mă pot concentra. Ana desenează. Teo desenează. Alina încearcă să fie atentă.
Cursul trece greu, dar trece în cele din urmă și cum se anunță sfârșitul lui, mă ridic din bancă, îmi iau valiza și ies din sală cât de repede pot pentru că mă grăbesc să prind trenul spre casă.
Când m-am mutat în capitală acum trei ani și jumătate, mi se părea că toată lumea în jurul meu se grăbește. Toată lumea aleargă să prindă următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde. Toată lumea dă scroll pe Facebook sau, într-un caz mai fericit, pe vreun site de știri.
Sunt în metrou și mă uit la oamenii de pe scaunele din fața mea. Toți sunt cu telefoanele mobile în mână. Nu vreau să fiu la fel, așa că îmi pun telefonul în buzunar, dar tot îmi păstrez căștile în urechi pentru că altfel călătoria cu metroul ar fi de-a dreptul plictisitoare.
„Urmează stația Piața Victoriei, cu peronul pe partea dreaptă. Corespondență cu magistrala 1.”
Sunt în ultimul vagon ca să fiu mai aproape de scările care mă duc la următorul metrou și cum se deschid ușile, ies repede pentru că vreau să scap de aglomerație. Știu drumul ca-n palmă. Dacă închid ochii sunt aproape sigură că mă descurc să ajung de la facultate la gară. Și realizez că nu mi se mai pare că oamenii trec atât de repede pe lângă mine. Îmi dau seama cu tristețe că și eu alerg acum, cu ei, să prind următorul metrou, următorul autobuz, următorul semafor verde.