Sorb din cafea și îl privesc tăcută:
Se-apleacă, urmărește, în liniște se-nfruptă
Din buzele cărnoase, obrajii-mbujorați,
Cu pumnii strânși sub masă și ochii tulburați.
***
O caut în oglindă, nici cum nu izbutesc
S-o văd puțin mai bine, s-o aflu, s-o găsesc.
Parfumul ei e-n aer, mi-ajunge până-n piept,
Dar nu vreau într-acolo, privirea s-o îndrept.
***
Privesc atent, cu gândul nu m-abat –
De-aici de unde stau, îmi pare neschimbat,
Dar nu-i pricep purtarea, nici gestul ori angoasa
Și nicidecum femeia cu care-mparte masa.
Cum oare m-a iubit? Eu nu sunt cum e ea:
N-am trupul ei perfect ori farmecul de stea,
Obrazul îmi e palid, n-am chip de caramea,
N-am mâinile firave, nici ochi de rândunea.
Îl văd schițând un zâmbet și ultima speranță,
Fină precum nisipul, se pierde în substanță.
Îmi plec ușor privirea, cu toate că aș vrea
Să-l înțeleg mai bine, să văd ce urmărea.
Și sorb din nou cafeaua asta rece –
O amintire aspră că timpul nostru trece.
Mi-e clar de-acum – nu mai e potrivit
Să îl întorc din drumul pe care l-a croit.
***
Cu cine stau la masă, nici eu nu înțeleg.
O știu de-atâta vreme, dar nu mă simt întreg.
Mă uit la ea atent, tot timpul mă foiesc:
O fi știind oare de-acum, la cine mă gândesc?
Toți cred că e o stea, dar nu știu ce vorbesc –
Nu înțeleg defel atunci când îi zâmbesc:
Frumusețea-i vălul ce-ți face ochii grei
Și joci precum șoptește, cu toate că nu vrei.
Mi-e dor de ochii limpezi și tare mult aș vrea
Să-i văd chipul senin la masă-n fața mea.
Aș da trupul perfect și buzele carmin
Pe-mbrățișări duioase, care-mi erau cămin.
Zâmbesc și sorb cafeaua rece
O amintire aspră că timpul nostru trece.
Mi-e clar de-acum, uitându-mă-n oglindă:
E prea târziu privirea mea, chipul să i-l mai prindă.