București, sâmbătă, 7:20 dimineața. „Frig de crapă pietrele”, cum ar spune bunica. Dau muzica mai tare în căști de parcă m-ar încălzi cu ceva. Ajung la semafor. Nu e nimeni. E roșu. Mă uit în stânga. Nimic. Dreapta. Nimic. Dar aștept. Un bărbat trece pe lângă mine grăbit. Are gluga pe cap, dar l-am văzut cum s-a întors puțin să se uite în urmă. „Ciudato…”
Muzica îmi umple în continuare timpanele. Și se face verde. Dar înainte să trec, oricum mă uit în stânga și-n dreapta așa cum m-a învățat tata de când eram mică.
Știi trecerea aia mică de la mine, nu? Aproape de metrou.
Da.
Ieri când am trecut pe acolo era roșu. Când nu au mai trecut mașini, toată lumea a traversat, deși nu se făcuse verde. Lângă mine s-a oprit o bătrânică. Nu a trecut. Poate îi era teamă pentru că na…sigur mergea mai încet. Dar s-a uitat la mine și a zâmbit. De parcă îi părea bine că nu am trecut pe roșu doar pentru că era liber.
Când prietena mea mi-a povestit ieri treaba cu semaforul, m-am gândit la oi, la turmă.
Aștepți verdele la semafor? Nu te îmbluzești la metrou? Nu sufli în ceafa celui din fața ta când stai la coadă la Mega? De pe ce planetă vii?
Să fii civilizat e o alegere.
Dar de ce să fim amabili când e așa simplu să nu ne pese? Corect. E mai ușor să ocolești o mașină care vrea să iasă din parcare decât să o lași să iasă. Atâta chin. Și uneori celălalt șofer nici nu-ți mulțumește. Nesimțitul. Sigur e femeie. E mai ușor să treci pe lângă o bătrână care trage de o valiză grea pe scările de la metrou. Cine știe ce mai vrea de la tine după?! „Să țin ușa de la intrarea în bloc persoanei din spate? Ah, dar până vine… Mai are vreo 3 metri. Hai, lasă. Mă grăbesc.”
Și ce să mai? Dacă toți oamenii ar fi drăguți, amabili și responsabili, lumea n-ar fi decât o mare de oameni drăguți, amabili și responsabili care ar zâmbi ciudat la tine pe stradă. Înfiorător.