Mama îmi spunea mereu că sunt frumoasă. Că n-am nevoie de fard și că rimelul mă îmbătrânește.
Îmi repeta cu dragoste părintească și ușor stânjenită că îmi stă bine și în fustele mai lungi.
Mă dojenea timid în serile târzii când lipseam din ce în ce mai mult.
Dar ce știa ea?!
Nu puteam să rămân pe veci mucoasa Beth cu chip angelic.
Mă preschimbam. Și nu era vreo preferință personală. Mă hotărâsem s-o numesc poetic „metamorfoza lui Beth” cu toate că devenise destul de clar cu trecerea timpului că rezultatul n-avea să aibă nimic din frumusețea fluturilor.
Cu cât petreceam mai mult timp în oglindă, cu atât mă vedeam mai puțin.
Gândurile pe care le aveam îmi păreau aiureli. Mă rușinam de ideile mele. Erau tâmpite.
Oamenii nu le luau în serios. Așa că nu le-am mai spus nimănui. Apoi nu mi le-am mai spus nici mie.
M-am îndobitocit.
Mută.
Surdă.
Chioară.
Mucoasa Beth cu chip angelic în zbor invers către sol, căci „bunele moravuri” o lăsaseră fără aripi.