Nu mai mersesem de mult pe jos până la gară. De vreo șapte ani. Acum că-i număr, îmi par o viață de om. Șapte ani m-au schimbat. Șapte ani au schimbat și Gara de Nord. Dar pe ea, în rău.
Nu am mai scris de mult un astfel de articol. Dar dezolarea locului mă face să-l scriu pe ăsta.
Intru în incintă literalmente prin dosul gării, locul prin care nu prea intră nimeni. Sau poate locul prin care nu prea mai intră nimeni? Asta ori pustietatea zonei se datorează orei târzii.
Din dosul gării până pe la jumătatea distanței dintre dos și capătul din față puteai acum șapte ani să te așezi leneș pe banda rulantă care te ducea în clădirea gării. Observ, nu cu mare uimire, că intrarea în coridorul cu benzi rulante este acum interzisă, închisă cu o plasă de fier ruginit și că, dincolo de gardul improvizat, un strat generos de praf și nisip acoperă benzile și mâna curentă a fiecăreia. O sticlă spartă zace pe jos lângă un ambalaj de plastic și câteva mucuri de țigară. O imagine moartă, ca desprinsă din filmele cu tentă post-apocaliptică.
Merg apăsat și-mi trag trolerul după mine din ce în ce mai greu, gândindu-mă că drumul ăsta din fundul gării până la casele de bilete părea mai scurt acum șapte ani. Cred că m-am dezobișnuit. Sau de vină e lipsa benzilor rulante. Sau am îmbătrânit.
Merg mult timp prin obscuritate și mă duce gândul la maidanul din romanul polițist pe care îl am în ghiozdan. Doar că acțiunea din roman se petrece imediat după Revoluție. În fine.
Până să ajung la lumină traversează prin fața mea un șobolan. Nu e prea mare, nu ca cei din Regie care fac pisicile de râs, dar nici sfrijit nu e. Mă mulțumesc să îl urmăresc cu privirea ca să mă asigur că nu se întoarce din drum și mă bucur că l-am observat de departe.
Când ajung în cele din urmă în raza becurilor, îmi dau seama că sunt atât de chioare încât le-ai putea chiar trece cu vederea. Unde-s becurile, încep să dau și de oameni. Unul mă privește lung, unul bea o bere pe bancă, iar altul își scuipă flegma pe jos după ce trece de mine. Mă scârbesc. Strâng din dinți și simt că mi se încordează fața. Marea Gară de Nord.
Trec pe lângă becuri care pâlpâie și pe lângă trenurile urâte, aceleași de când le știu.
Șapte ani și absolut totul este la fel cum era sau mai rău.
Ajunsă în forfota gării, mă uit pe panoul cu plecări. Linia trenului meu nu a fost afișată încă, așa că mă hotărăsc să merg la Subway – pentru un sandviș, o cafea și un fursec, de dragul vremurilor trecute.