În casă-i vânt,
Nu-i nimeni să m-ascundă
De umbrele ce mari
Pe pereți abundă.
În casă-i trist,
Nu-i nimeni ca să râdă,
Cât mi-aș dori s-aud
O voce-un pic mai blândă.
Totul în casă-i mort,
Nimic nu mai învie
Ceva ce-a fost, odată,
Poveste de iubire.
Și grinzile-s uscate
Și-amenință să cadă
Și tot ce e sub ele
Scăpare n-o să aibă.
Nimicul a rămas,
Dar nimicul doare.
Îl iau și îl arunc
În limbi mistuitoare.
Și-apoi îl chem pe el
Și-i cer cam pe nedrept
Să-mi pună la picioare
Iubirea ce-o aștept.