Hyundaiul pe care îl aștept întârzie. Îmi bag și mâna dreaptă în buzunar, la adăpost de vântul aspru al lui ianuarie. E frig și miroase a iarnă, cu toate că, dac-aș fi înăuntru, apusul roz și norii blânzi ca vata de zahăr m-ar duce cu gândul la o seară plăcută de început de primăvară.
Hyundaiul ajunge, la fel și frigul în oase, așa că mă grăbesc să mă așez pe bancheta din spate și să trag ușa după mine.
Înăuntru mă izbește un miros mult prea intens de lavandă. Mă uit în jur și mă gândesc imediat că interiorul mașinii arată chiar bine.
Am mai parcurs drumul ăsta. E ora șase și știu că n-o să dureze puțin. Mi-ar plăcea să îl parcurg în liniște. După zece minute concluzionez că dezbaterile inopinate pe teme politice sau educaționale nu sunt obiceiul șoferului de azi și mă relaxez.
Ușurată, îmi îndrept privirea spre dreapta. Bulevardul lat e ticsit de mașini.
„Mașini scumpe”, mă corectează vocea din capul meu.
Opriți la semafor, văd un tânăr cu buchete de flori în brațe, pășind printre mașini. Geamul din spate al Hyundaiului are folie fumurie așa că pot să privesc îndelung vânzătorul fără să simt jena omului care se surprinde holbându-se.
Magic FM rulează în fundal, iar pentru mine, timpul parcă s-a oprit: șoferul tace, mașinile așteaptă la semafor, eu privesc nemișcată pe geam, iar singurele dovezi ale trecerii timpului sunt radioul și băiatul cu florile. Frigul de afară se citește în bordul frumos al Hyundaiului și pe chipul lui.
Brațele sale pline de flori și mașinile scumpe printre care trece sunt lumile ce se aștern pe bulevard la picioarele Arcului de Triumf. Sunt sferele adiacente ale aceluiași oraș, atât de aproape și totuși la ani lumină distanță. Sunt lumi despărțite de plasticul ieftin al buchetelor de trandafiri și de geamul fumuriu al Hyundaiului.