Zilele trecute am vizitat o cetate. Fără nume pentru că nu fac nici reclama, nu sunt nici agenție de turism. Încântată că mai bifez încă o construcție veche de secole de pe teritoriul țării mele, ajung într-o zi însorită de duminică în fața zidurilor impunătoare, roase de vreme, despre care citisem cu entuziasm că adăpostesc zeci de camere. Îmi plănuisem amănunțit drumul până acolo tocmai ca să prind schimbul gărzilor despre care aflasem că sunt ca scoși din cărțile de istorie, îmbrăcați așa cum vedem în filmele cu tematică medievală. Sau pe-acolo.
În drumul meu spre cetate, mersesem cu mașina pe una din cele câteva autostrăzi pe care aproape că poți să le numeri pe degetele de la o mână. Dar desigur nu o autostradă cu patru benzi pe sens și asfalt ca-n palmă cum sugerează numele. Ca să-l citez pe prietenul meu „un DN cu altfel de marcaje.”
Dar să trecem, totuși, peste gropile de pe autostradă care sunt irelevante, căci până la urmă ce contează mai mult?! Să oferi românului atracții turistice sau drumuri să ajungă până la ele? Atracțiile, evident! Dacă te deranjează drumul, data viitoare iei elicopterul.
Ajung la intrare, mulțumesc respectuos doamnei care îmi întinde biletul cu reducere de student și intru cu așteptări mari. Judecând după vechimea cetății, mă gândesc la ce aș putea să văd: temnițe, instrumente de tortură, camere cu podea de piatră, jilțuri etc.
În curtea interioară mă uit roată și văd multe uși pe care scrie Acces interzis, Acces interzis.
Acces interzis, acces interzis, bine, bine, dar unde nu e interzis? În curte, da.
Dar desigur, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru cele 3 camere pe care le-am văzut în afara muzeului care îmi prezenta în vitrine șterse de praf arme, vase, icoane, vase, bani și iar vase. Dintre cele 3 camere, 2 arătau mai bine decât casa mea, cu mobilă mai bine întreținută și mai strălucitoare decât cea din secolul ăsta și cu podele de…gresie? – cu siguranță nu ceva ce părea vechi de sute de ani. Cealaltă semăna cu un beci. Poate acolo era temnița.
Sigur, poate nu am găsit eu toate celelalte camere. Și de ce oare accesul interzis? Poate pentru că nu a interesat pe nimeni să recondiționeze la fel de bine și restul construcției cum au recondiționat cele câteva săli pe care le-am găsit eu. Aștept cu nerăbdare să revin. Poate atunci le vor fi pregătit pentru vizitare, cu parchet pe jos și televizoare LCD.
Ah, dar am menționat biserica absolut încântătoare de vizavi de cetate? Sunt sigură că nu ai cum să treci pe lângă ea, căci cât de chior ai fi, tot o să te izbească bogăția pe care o emană prin toți porii. Cum rămâne cu pioșenia și simplitatea? Așa-i, dacă nu construim biserici mari și aurite nu ne vede Dumnezeu de sus. Și-apoi…așa suntem siguri că bisericile noastre nu vor avea soarta pe care a avut-o Notre Dame, nu? Aurul nu arde.
Cheers!