Făcut-ai și greșit-ai, făcut-ai și greșit-ai din nou și tot așa până când conștiința amorțită se deșteptă și cu groază realiză ce făcu.
Te născusei om rău sau așa te făcuse soarta?
„Ce mai contează?”, întreabă dracul din tine – proiecția astrală a corpului tău pământesc, și el întinat și neîngrijit, îmbătrânit și îngreunat de o existență rușinoasă.
Prins în smârcurile conștiinței, acolo unde petecele de pământ nu sunt decât memoriile unei vieți păgâne și unde bălțile sunt lichidul arzător care-ți conduce nenorocirea prin vene, te-mpiedici și cazi și, uitându-te în urmă, vezi membrele tuturor celor pe care i-ai nesocotit în viață. Se târăsc, te-apucă de picioare și te trag sub pojghița lichidului verzui, de unde ei înșiși se uită la tine cu ochii holbați, ieșiți din orbitele unor chipuri albe, cadaverice.
Te zbați, dar știi că e-n zadar, așa că-ți faci curaj și tragi adânc în piept. Și-așa-ți găsești sfârșitul, sufocat în alcool și apăsat de conștiință.
Sufletul tău nu prinde aripi, căci n-are să se ducă-n sus. Ba chiar, desprins de trup, se scufundă mai repede decât materia. Se uită-n sus la tine și creionează trist o imagine lezată, mucegăită, pe care-o simte destrămându-se, transformându-se-n praf de stele, numai că unul murdar, jegos, de-a pururi întinat, mânjit amăgitor de speranța unei vieți mai pure.
(Fotografie preluată)