Afară ploua tare, tare de tot. Fulgerele spulberau cerul, tunetele cutremurau pământul, vântul răscolea copacii, iar apa care cădea neîncetat făcea să pară că norii s-au rupt iremediabil.
Aké privea de la fereastră cu un amestec inhibat de neliniște și fascinație. Fulgerele i se răsfrângeau în ochii mari, cristalini, tunetele îi despicau gândurile, vântul îi făcea părul să danseze de nebun, iar apa care cădea neîncetat îi mai spăla uneori chipul, când curenții aerului se-ndurau să i-o aducă mai aproape.
Nu alergase niciodată prin ploaie, așa că tot ce știa despre ea era ce auzise de la alții. De la mama lui care îi repeta prăpăstios că dacă iese pe vreme rea o să se-mbolnăvească și-o să moară de febră, de la bunica lui care-l speria că o să-l lovească trăsnetul, de la tatăl lui care se temea că ploaia le va lua casa și de la vecinul de peste gard care spunea întruna că furtunile o să-i omoare animalele.
Aké nu avea pe nimeni în jur care să-i spună cât de frumoasă putea fi ploaia.
Dar anii trecură pe furiș, iar Aké rămase curând singur pe lume.
Numai atunci se hotărî să iasă și să alerge prin ploaie.
Făcu febră, dar se-nsănătoși.
Trăsnetul lovi, dar nu pe el.
Acoperișul casei se strică, dar Aké îl repară cât ai clipi.
O găină sfârși înecată, dar Aké o tăie și își făcu de mâncare că tot i se golise cămara.
Și când văzu pe pielea lui că dracul nu-i așa de negru, Aké nu mai pierdu niciodată ocazia să alerge liber prin ploaie.
P.S. Ce zici? Ploaia ta care e?
Fotografie preluată.