Îmi vreau gândurile înapoi. Nimicul nu a fost niciodată mai mare, iar prăbușirea în adâncul nefericit al acestui gri mat – niciodată mai abruptă. Nimic! Nu se întâmplă nimic! Pereții sunt la fel de goi, cubul e din ce în ce mai strâmt și nebunia din ce în ce mai mare – în el și-n afara lui.
Nimic nu mai alimentează imaginația, pagina rămâne albă, iar albul hrănește suferința unor minți inerte.
Îmi vreau libertatea înapoi – pe cea adevărată. Vreau să stau la o singură masă-n loc de două, vreau să mă întorc în zori acasă doar pentru că așa vreau, fără să declar că trebuie.
Vreau oamenii înapoi. Să-i văd zâmbind nu numai după ridurile din colțurile ochilor. Vreau să nu se mai teamă de îmbrățisarea mea. Vreau să nu mai dau noroc cu cotul.
Vreau să dispară campaniile de la TV. Vreau să aud știri despre frumos.
Vreau să nu mai văd oameni mânați de frică oarbă.
Vreau să aud lumea vorbind despre bine și nu despre boală.
Am trecut în mai puțin de un an de la teamă, la ignoranță, la revoltă, de la date științifice la teoria conspirației, de la seriozitate la haz de necaz, de la agonie la extaz.
Oprește-te. Gândește-te. Ce a mai luat pandemia în afară de vieți?
Cred că minți.
Fotografie preluată