Uneori mă gândesc nostalgic, la fel ca un bătrân în haine de tânăr, că au trecut anii și nu am ajuns pe culmile înălțătoare ale sinelui și că mai am mult și bine până să realizez cu adevărat ceva notabil în viață. Sau mai pă înțelesu’ tuturora așa, n-am făcut nimica. “Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci” “It is what it is” etc. Dar vorba ‘ceea. Mă uit în jur și prind curaj.
Mi se pare mie sau câinii ăștia de-i poți lua de coadă și băga în geantă sunt complexați de mărimea corpului și probabil de circumferința creierului lor și de asta tot ce fac este să dea din gură la ăia mai mari?
„Stai așa…păi ce facem aicea? Ce are a face una cu alta?… Mai ușor așa cu trecerile astea că ne pierzi.”
Dar poți tu însuți să te gândești. Concentrează-te și vei simți chiar tu complexul ăstora cu creierul mai mic. Îl simți?
Ia zi…cum e? Stai cu ochii beliți…ăăă, pardon, fixați pe ecranul televizorului, televiziunea îți toarnă pe gât știri ieftine, minciuni crase și drame puerile, tu le-nghiți, te mai iei de nevastă că nu e gata masa, mai iei o gură de bere, te duci la baie, strigi la bărbati-tu că iar a lăsat colacul de la WC ridicat și te complaci în propriul bălegar toată ziua. Apoi te duci la market și te urci în capul unui tânăr îngrijit care se gândește, probabil, că nu a realizat nimic în viață. Îi vorbești zeflemitor și te gândești că ăsta sigur e vreun fraier d’ăla care spală conservele înainte să le dea la reciclat. Cine face asta?!
Ia zi…simți complexul? Ai înțeles ce-i cu ăștia mici și ăia mari?
Nu?
Mai citește o dată.
Fotografie preluată