Îți povestesc ceva.
[…]
Tu la ce te-ai gândit?
Crezi că am vrut să spun asta? Dar poate eu am vrut să spun cealaltă, iar asta e doar viziunea ta asupra a ceea ce am spus eu. Așa-i, toți suntem buni la a ne da cu părerea.
Pentru mine și pentru tine e cam la fel, nu? Și eu și tu trăim același „ceva”. Același „ceva” cu alți oameni, alte locuri și alte timpuri. Sau cine știe? Poate același „ceva” cu aceiași oameni, aceleași locuri și aceleași timpuri. „Aceeași Mărie cu altă pălărie”, cum ar spune bunica.
Îmbrăcăm în cuvinte aceleași situații cu care ne confruntăm toți. Dar ne schimbăm blana precum lupul. Și o schimbăm atât de des. Cu fiecare discuție, blana noastră capătă nuanțe și nuanțe. Și uite-așa, acum e albă, acum e neagră, cu tine e albă, cu altul e neagră, în fața ta e albă, în spatele tău e neagră. Ah! Dar de unde schimbarea? Nu era aceeași blană? Bate lumina altfel, am înțeles. Bat privirile oamenilor altfel…vrei să spui. Nu? Dar eu știu că blana ta era așa când ne-am văzut. Am auzit că acum e altfel. Nu? Nu. Am înțeles eu prost. Sigur că nu astea au fost cuvintele.
Și porți blana, o dai jos, o iei pe cealaltă și iar o dai jos și o iei pe prima și tot așa și nu faci decât să naști…nu ură, că-i prea mult, dar ceva care aduce a trădare și lașitate, căci în față arăți asta și în spate pe cealaltă. Și întruna numai îndoieli și gânduri și „Cum a putut?” și „Nu pot să cred” și „Nu-mi mai trebuie” și „Nu mai vreau să aud.” Și totul doar pentru că ție nu ți-a plăcut să porți aceeași blană!