Într-o zi, Binele și Răul stăteau de vorbă pe o bancă, sub un copac în mijlocul nicăieriului.
Ce faci?, îl întreabă Binele pe Rău.
Dumnezeule! Cum să mă-ntrebi așa ceva?! Nu vezi că toate mi-au mers pe dos azi? Cum să mă mai întrebi așa de simplu și inocent ce fac, de vreme ce știi bine că-mi merge rău! Auzi…ce fac!, pufni Răul.
Binele își încrucișă picioarele și începu să le legene ușor, privind în jos spre firele de iarbă. Prietenul lui nu era binedispus astăzi, ca mai mereu de altfel, și nu voia să mai contribuie și el la nefericirea lui. Așa că tăcu.
După un timp, însă, îl auzi pe Rău:
Tu ce faci?
Fericit că prietenul lui avusese amabilitatea să-i întoarcă întrebarea, fața Binelui se lumină și acesta începu să povestească, zâmbind:
Păi să vezi…am avut o zi minunată!
Te-ascult, spuse Răul plictisit, uitându-se în cealaltă direcție.
Azi am trecut pe lângă un bătrân care vindea flori ca să strângă și el de-o pâine. Și m-am gândit că pentru mine nu contează așa mult un bănuț, dar poate pentru el o să conteze. Așa că am cumpărat flori de la el.
Și ce-ai făcut cu ele?
Păi…n-am ajuns acasă azi ca să le pun în apă și s-au cam ofilit până te-am întâlnit, dar cred că își vor reveni dacă ai grijă să le pui în vază când ajungi acasă. Poftim! Sunt pentru tine!
Ce să fac eu cu ele?! Aoleu…mai sunt și urâte. Ia-le înapoi că nu mă car cu ele pân’ acasă!
Cu brațele întinse către Rău, Binele se întristă puțin, dar se gândi repede la bunica lui care sigur o să primească florile cu drag. Tot răul spre bine. O s-o bucure măcar pe bunica lui.
Așa era prietenul lui, mai dintr-o bucată. Dar nu se supăra pe el și încerca mereu să-l înțeleagă. Cine știe de ce făcea de fiecare dată una sau alta? Le aveau fiecare pe ale lor.
Hai, mai zi-mi că-s curios. Ce-ai mai făcut azi?, întrebă Răul numaidecât.
Așa..păi m-am mai plimbat puțin cu florile după mine prin târg până am dat de un copil amărât care cerșea.
Și?
Și m-am gândit că aș putea să dau iama până la cea mai apropiată brutărie și să cumpăr ceva cald pentru el.
Alți bani, altă distracție…, spuse Răul, dându-și ochii peste cap.
Binele îl ignoră și continuă:
Și m-am dus și am cumpărat o pâinică și o brânzoaică, mi-am luat și eu un covrigel și m-am întors la copil.
Și?
A mușcat repede din brânzoaică, s-a murdărit pe față de zahăr pudră și mi-a mulțumit printre îmbucături. M-a bucurat mult bucuria lui.
Dar ceva pentru tine?!, spuse Răul, apucându-l pe Bine de guler. Ceva pentru tine ai făcut și tu?!
Ah…păi n-am avut nevoie de nimic.
Nici de haine noi? Uite și tu ce vechituri porți! De-aia te crede toată lumea un prostovan și un amărât! De-aia nu vrea nimeni să stea cu tine!
Dar am prietenii mei. Nu sunt prea mulți…dar sunt prietenii mei. Și te am pe tine. Doar știi că noi doi n-o să ne despărțim niciodată. Chiar m-am întâlnit cu un prieten vechi azi. Nu credeam că o să mă recunoască, dar a făcut-o până la urmă, spuse Binele fericit.
Vezi, amice? Dacă ai mai învăța câte ceva de la mine, nu ai mai avea asemenea îndoieli. Pe mine mă cunoaște toată lumea. Oriunde mă duc, oamenii mă recunosc…cei care mă plac și cei care nu mă plac, deopotrivă. Pun pariu că dacă mergem undeva împreună, pe mine mă obsevă primul și-abia apoi pe tine. Nu vezi că peste tot lumea vorbește mai degrabă despre mine decât despre tine? Și nu știu cum se face, spuse Răul șarmant, că eu sunt cel care rămâne în mintea și-n sufletul oamenilor mai multă vreme decât tine.
Așa e…, spuse Binele trist. Presupun că…pur și simplu ești mai popular decât mine. Dar am văzut că oamenii se bucură mai mult când le sunt eu aproape. Așa că o să mă mulțumesc eu cu prezentul și-ți las ție amintirile, spuse Binele vesel.
Cum zici tu…, spuse Răul, dându-se jos de pe bancă și pierzându-se în zare, lăsându-l pe Bine singur cu florile lui.