Prin geamul mic al băii de la parter aud sunetul apei împroșcate de trecerea nepăsătoare a mașinilor.
Las în coș pantalonii preferați și maieul și îmi văd mai departe de treabă.
Ultima dată când mai văzusem ploaia, tot pantalonii roz pudră îi purtasem. Dacă sunt aducători de vreme rea, măcar să știu – să-i port cu îndrăzneală când pământul e uscat și să nu-mi pese că nisipul săltat de picăturile de ploaie și de vânt îi vor urâți.
Dar ce vorbesc?
Nu m-ar privi cu toții brusc interesați? Nu m-ar încolți zâmbetele defăimătoare ale costumelor alb-negru?
Gândesc în profunzime.
Trec numai cinci secunde și concluzionez că e mai dificil să porți pantaloni roz când afară te înghite întunecimea, griul și tristețea.
Deci de-asta nu-ți iei pantaloni roz la-nmormântări. Cum ar fi s-apari la mort cu cel mai larg zâmbet pe chip, fericit neregizat și cu poftă de viață? Ironic.
Dar vezi tu?
În mijlocul unei intersecții pline de costume cenușii, fii pata de culoare despre care toți se întreabă cum de n-a pălit.
Și amintește-ți mereu: rozul e greșit doar la-nmormântări.