În gară e forfotă ca-ntotdeauna. Lumea care pleacă se pierde-n marea de lume care vine, oamenii trag de gențile mari și adesea murdare sau de trollerele care, de cele mai multe ori, acoperă murmurul general. Din când în când, se aude prin difuzoare doamna drăguță de la CFR care anunță de la ce linie pleacă următorul tren.
O ambulanță intră în gară. E o urgență, oamenii se trag din calea ambulanței care creează haos prin propria-i prezență. Cu toții se dau în stânga și în dreapta, eliberând mult prea greu calea către bolnav.
Cu toate acestea, ambulanța avansează nerușinat de mult.
Printre claxoanele șoferului, se mai aude din când în când vocea doamnei drăguțe care mai anunță un tren.
Când claxoanele și doamna drăguță încetează, se aude triumfător prin difuzoare un cântec patriot, ca în secvențele alb-negru cu Nicu pe care le mai vedem azi doar prin documentare.
Frigul apăsător, lumea care se îngrămădește să urce în vagoane și cântecul patriot creează un scenariu ca desprins din cărțile de istorie. Căci ce suntem noi dacă nu un popor desprins din cărțile de istorie?
În această îmbulzeală de factori, în mijlocul acestui haos generat de goarna ambulanței, oamenii speriați, doamna drăguță și cântecul cu tentă populistă, un domn stă într-o cafenea.
Are un telefon, dar nu îl folosește decât ca să răspundă la puținele mesaje pe care le primește. Are o carte, dar nu citește. Are o cafea din care soarbe din când în când. Bărbatul își bea cafeaua și privește. Observă. Privește, critică probabil involuntar, duce din nou ceașca de cafea la buze și privește din nou.
Și nu face nimic.
Fotografie preluată